Audienţa generală de miercuri

Iuda Iscarioteanul și Matia
miercuri, 18 octombrie 2006

Dragi frați și surori,

Terminând astăzi de străbătut galeria portretelor Apostolilor chemați în mod direct de către Isus în timpul vieții sale pământești, nu putem trece cu vederea pe acela care este mereu amintit ultimul în listele celor Doisprezece: Iuda Iscarioteanul. Lui vrem aici să-i asociem și persoana care este apoi aleasă în locul său, adică pe Matia.

Deja simplul nume de Iuda suscită între creștini o instinctivă reacție de dezaprobare și de condamnare. Semnificația apelativului „Iscarioteanul” este controversată: explicația cea mai frecventă îl interpretează drept „om din Keriot” referindu-se la satul său de origine, situat în vecinătatea Hebronului și menționat de două ori în Sfânta Scriptură (cfr. Ios 15,25; Am 2,2) Alții o intrepretează ca și derivare a numelui „sicar”, făcând referință la un războinic înarmat cu un pumnal, numit în limba latină sica. Există și unii care, văd în supranume simpla transcriere a unei rădăcini ebraico-aramaice semnificând: „cel care trebuia desemnat”. Această desemnare se găsește de două ori în Evanghelie, adică după confesiunea lui Petru (cfr. In 6,71) și apoi în timpul ungerii din Betania (cfr. In 12,4). Alte pasaje arată că trădarea era în curs, spunând: „cel care avea să-l trădeze”; astfel, la Ultima Cină, după anunțarea trădării (cfr. Mt 26,25) și apoi în momentul arestării lui Isus (cfr. Mt 26,46.48; In18,2.5). În schimb, listele celor Doisprezece amintesc faptul trădării ca și împlinit: „Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat”, astfel zice Marcu (3,19); Matei (10,4) și Luca (6,16) au formule similare. Trădarea ca atare s-a înfăptuit în două momente: mai întâi ca și proiect, când Iuda s-a înțeles cu dușmanii lui Isus pentru treizeci de monede de argint (cfr. Mt 26,14-16), și apoi realizarea ei prin sărutul dat Învățătorului în Ghetsemani (cfr. Mt 26,46-50). În orice caz, evangheliștii insistă asupra calității de apostol pe care Iuda o avea pe deplin: el este în mod repetat numit „unul dintre cei Doisprezece” (Mt 26,14.47; Mc 14,10.20; In 6,71) sau „din numărul celor Doisprezece” (Lc 22,3). Mai mult chiar, de două ori Isus, adresându-se apostolilor și vorbind tocmai spre el, îl numește „unul dintre voi” (Mt 26,21; Mc14,18; In 6,70; 13,21). Și Petru va spune despre Iuda „era din numărul nostru și fusese părtaș al aceleași slujiri” (Fap 1,17).

Este vorba așadar despre o figură ce aparține grupului celor pe care Isus i-a ales ca și însoțitori apropiați și colaboratori. Acest lucru ridică două întrebări în încercarea de a da o explicație faptelor petrecute. Prima constă în a ne întreba cum de l-a ales Isus pe acest om și i-a arătat încredere. Peste toate, de fapt, deși Iuda a fost economul grupului (cfr In 12,6b; 13,29a), în realitate este calificat și ca un „hoț” (In 12,6a). Misterul alegerii rămâne, cu atât mai mult cu cât Isus pronunță o judecată foarte grea asupra lui: „Vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat!” (Mt 26,24). Și mai mare devine misterul privind soarta sa veșnică, știind că Iuda „s-a căit și a dus înapoi cele treizeci de monede de argint marilor preoți și bătrânilor, spunând: «Am păcătuit, vânzând sânge nevinovat»” (Mt 27,3-4). Deși el apoi s-a îndepărtat pentru a merge să se spânzure (cfr. Mt27,5), nu ne privește pe noi să măsurăm gestul său, luând locul lui Dumnezeu care este infinit de milostiv și drept.

O a doua întrebare privește motivul comportamentului lui Iuda: de ce l-a trădat pe Isus? Întrebarea este obiect pentru diferite ipoteze. Unii fac referință la lăcomia sa pentru bani; alții susțin o explicație de ordin mesianic: Iuda ar fi fost dezamăgit să vadă că Isus nu introdusese în programul său eliberarea politico-militară a propriei țări. În realitate, textele evanghelice insistă asupra unui alt aspect: Ioan spune în mod expres că „diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon” (In 13,2); în mod similar scrie și Luca: „Atunci Satana a intrat în Iuda, numit Iscarioteanul, care era din numărul celor Doisprezece” (Lc 22,3). În acest fel, se trece dincolo de motivațiile istorice și se explică evenimentul pe baza responsabilității personale a lui Iuda, care a cedat în mod josnic unei ispite a Celui Rău. Trădarea lui Iuda rămâne, în orice caz, un mister. Isus l-a tratat ca și pe un prieten (cfr. Mt 26,50), totuși, în invitațiile sale de a-l urma pe calea fericirilor nu le forța voințele, nici nu le ținea departe de ispitele Satanei, respectând libertatea umană.

Într-adevăr, posibilitățile pervertirii inimii umane sunt multe. Unicul mod de a rezista este acela de a nu cultiva o viziune a lucrurilor doar individualistică, autonomă, ci dimpotrivă, a te pune mereu din nou de partea lui Isus, asumând punctul său de vedere. Trebuie să încercăm, în fiecare zi, să înfăptuim comuniunea cu el. Să ne amintim că și Petru voia să i se opună lui Isus și celor ce aveau să se întâmple la Ierusalim, dar a primit un reproș foarte dur: „Tu nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mc 8,32-33)! Petru, după căderea sa, s-a căit și a găsit iertare și har. Și Iuda s-a căit, dar căința sa a degenerat în disperare și astfel a devenit autodistrugere. Și pentru noi este o invitație de a păstra mereu prezent ceea ce spune sfântul Benedict la sfârșitul fundamentalului capitol V din „Regula”: „Nu dispera niciodată de milostivirea divină”. În realitate Dumnezeu „este mai mare decât inima noastră”, după cum spune Ioan (1In 3,20). Să avem mereu prezente două lucruri. Mai întâi: Isus respectă libertatea noastră. Al doilea: Isus așteaptă disponibilitatea noastră la căință și la convertire; este bogat în milostivire și iertare. În rest, când ne gândim la rolul negativ pe care l-a avut Iuda, trebuie să-l inserăm în conducerea superioară a evenimentelor din partea lui Dumnezeu. Trădarea sa a dus la moartea lui Isus, care a tranformat acest înfricoșător supliciu în loc de iubire mântuitoare și în dăruire de sine Tatălui (cfr Gal 2,20; Ef 5,2.25). Verbul „a trăda” este versiunea unui cuvânt grec ce semnifică „încredințare”. Câteodată subiectul său este chiar Dumnezeu în persoană: el a fost cel care din iubire „l-a încredințat” pe Isus nouă tuturor (cfr Rm 8,32). În proiectul său misterios de mântuire, Dumnezeu asumă gestul de nejustificat al lui Iuda ca și prilej al dăruirii totale a Fiului pentru mântuirea lumii.

În încheiere, vrem să-l amintim și pe cel care după Paști a fost ales în locul trădătorului. În Biserica din Ierusalim au fost propuși doi de către comunitate și apoi s-a tras la sorți: „Iosif cel chemat Barsaba, numit și Iustus, și Matia” (Fap 1,23). Tocmai acesta din urmă a fost cel ales de către sorți, astfel „că a fost numărat împreună cu cei unsprezece Apostoli” (Fap 1,26). Despre el nu știm altceva, decât că și el a fost martor al întregii vieți publice a lui Isus (cfr Fap 1,21-22), rămânându-i fidel până la urmă. La măreția acestei fidelități a sale s-a adăugat apoi chemarea divină de a lua locul lui Iuda, compensând aproape, trădarea sa. Extragem de aici o ultimă învățătură: chiar dacă în Biserică nu lipsesc creștinii trădători și nedemni, este de datoria fiecăruia dintre noi să contrabalansăm răul făcut de ei prin mărturia noastră clară despre Isus Cristos, Domnul și Mântuitorul nostru.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 18.10.2006
Publicarea pe acest sit: 18.10.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns