Audiența generală de miercuri

Familia – 33. Poarta primirii
miercuri, 18 noiembrie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Cu această reflecție am ajuns în pragul Jubileului, este aproape. În fața noastră se află poarta, dar nu numai Poarta Sfântă, și cealaltă: marea poartă a Milostivirii lui Dumnezeu – și aceea este o poartă frumoasă! -, care primește căința noastră oferind harul iertării Sale. Poarta este cu generozitate deschisă, este nevoie de puțin curaj din partea noastră pentru a trece pragul. Fiecare dintre noi are înlăuntrul său lucruri care apasă. Toți suntem păcătoși! Să profităm de acest moment care vine și să trecem pragul acestei milostiviri a lui Dumnezeu care nu încetează niciodată să ierte, nu încetează niciodată să ne aștepte! Ne privește, este mereu lângă noi. Curaj! Să intrăm pe această poartă!

De la Sinodul Episcopilor, pe care l-am celebrat în luna octombrie, toate familiile, și întreaga Biserică, au primit o mare încurajare de a se întâlni pe pragul acestei porți deschise. Biserica a fost încurajată să deschidă porțile sale, pentru a ieși cu Domnul în întâmpinarea fiilor și fiicelor aflați pe drum, uneori nesiguri, uneori rătăciți, în aceste timpuri dificile. Îndeosebi familiile creștine au fost încurajate să deschidă poarta pentru Domnul care așteaptă să intre, aducând binecuvântarea Sa și prietenia Sa. Și dacă poarta Milostivirii lui Dumnezeu este mereu deschisă, și porțile bisericilor noastre, ale comunităților noastre, ale parohiilor noastre, ale instituțiilor noastre, ale Diecezelor noastre trebuie să fie deschise, pentru ca astfel toți să putem ieși ca să ducem această Milostivire a lui Dumnezeu.

Jubileul înseamnă marea poartă a Milostivirii lui Dumnezeu dar și micile porți ale bisericilor noastre deschise pentru a-l lăsa pe Domnul să intre – sau de atâtea ori pentru a-l lăsa pe Domnul să iasă – prizonier al structurilor noastre, al egoismului nostru și al atâtor lucruri. Domnul nu forțează niciodată poarta: și El cere permisiunea să intre. Cartea Apocalipsului spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul Meu și-mi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu Mine” (3,20). Dar să ni-l imaginăm pe Domnul care bate la poarta inimii noastre! Și în ultima mare viziune din această carte a Apocalipsului, așa se profețește despre Cetatea lui Dumnezeu: „Porțile ei nu se vor închide ziua”, ceea ce înseamnă pentru totdeauna, „pentru că acolo nu va mai fi noapte” (21,25).

Există locuri în lume în care nu se închid porțile cu cheia, încă există. Dar există multe în care porțile blindate au devenit normale. Nu trebuie să ne oprim la ideea că trebuie să aplicăm acest sistem la toată viața noastră, la viața familiei, a orașului, a societății. Și cu atât mai puțin la viața Bisericii. Ar fi teribil! O Biserică neospitalieră, așa ca o familie închisă în ea însăși, ofensează Evanghelia și veștejește lumea. Fără porți blindate în Biserică, fără! Totul deschis! Gestionarea simbolică a „porților” – a pragurilor, a trecerilor, a frontierelor – a devenit crucială. Poarta trebuie să păzească, desigur, dar nu să respingă. Poarta nu trebuie să fie forțată, dimpotrivă, se cere permisiunea, pentru că ospitalitatea strălucește în libertatea primirii și se întunecă în prepotența invadării. Poarta se deschide frecvent, pentru a vedea dacă afară este cineva care așteaptă, și eventual nu are curajul, probabil nici forța de a bate.

Câtă lume și-a pierdut încrederea, nu are curajul să bată la poarta inimii noastre creștine, la porțile bisericilor noastre… Și sunt acolo, nu au curajul, le-am luat încrederea: vă rog, aceasta să nu se întâmple niciodată. Poarta exprimă multe lucruri din casă și chiar din Biserică. Gestionarea porții cere discernământ atent și, în același timp, trebuie să inspire încredere. Aș vrea să spun un cuvânt de recunoștință pentru toți paznicii porților: de la blocurile noastre, de la instituțiile civice, de la biserici înseși. Adesea abilitatea și gentilețea portarului sunt capabile să ofere o imagine de umanitate și de primire întregii case, deja de la intrare. Trebuie să învățăm de la acești bărbați și femei, care sunt păzitorii locurilor de întâlnire și de primire din cetatea omului! Vouă, paznicilor de la atâtea porți, fie ele porți ale locuințelor, fie ele porți ale bisericilor, multe mulțumiri! Dar mereu cu un zâmbet, mereu arătând primirea acelei case, a acelei biserici, astfel oamenii se simt fericiți și primiți în acel loc.

Într-adevăr, știm bine că noi înșine suntem păzitorii și slujitorii Porții lui Dumnezeu, iar Poarta lui Dumnezeu cum se numește? Isus! El ne luminează cu privire la toate porțile vieții, inclusiv cele ale nașterii și morții noastre. El însuși a afirmat aceasta: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin Mine, va fi mântuit. Va intra și va ieși și va găsi pășune” (Ioan 10,9). Isus este poarta care ne face să intrăm și să ieșim. Pentru că staulul lui Dumnezeu este un adăpost, nu este o închisoare! Casa lui Dumnezeu este un adăpost, nu este o închisoare, iar poarta se numește Isus! Și dacă poarta este închisă, să spunem: „Doamne, deschide poarta!” Isus este poarta și ne face să intrăm și să ieșim. Hoții sunt cei care încearcă să evite poarta: este curios, hoții încearcă mereu să intre prin altă parte, pe fereastră, prin acoperiș, dar evită poarta, pentru că au intenții rele, și se furișează în staul pentru a înșela oile și a profita de ele.

Noi trebuie să trecem prin poartă și să ascultăm glasul lui Isus: dacă auzim tonul glasului Său, suntem siguri, suntem salvați. Putem să intrăm fără teamă și să ieșim fără pericol. În acest discurs foarte frumos al lui Isus, se vorbește și despre paznic, care are misiunea de a deschide Bunului Păstor (cf. Ioan 10,2). Dacă paznicul ascultă glasul Păstorului, atunci deschide și lasă să intre toate oile pe care le aduce Păstorul, pe toate, inclusiv pe cele pierdute în păduri, pe care Bunul Păstor s-a dus să le aducă înapoi. Oile nu le alege paznicul, nu le alege secretarul parohial sau secretara de la parohie; oile sunt invitate toate, sunt alese de Bunul Păstor. Paznicul – și el – ascultă de glasul Păstorului. Iată, am putea spune foarte bine că noi trebuie să fim ca acel paznic. Biserica este portăreasa casei Domnului, nu este stăpâna casei Domnului.

Sfânta Familie de la Nazaret știe bine ce înseamnă o poartă deschisă sau închisă, pentru cel care așteaptă un copil, pentru cel care nu are adăpost, pentru cel care trebuie să scape de pericol. Familiile creștine să facă din pragul casei lor un mic mare semn al Porții Milostivirii și a primirii lui Dumnezeu. Tocmai așa Biserica va trebui să fie recunoscută, în orice colț al pământului: ca paznicul unui Dumnezeu care bate la poartă, ca primirea unui Dumnezeu care nu-ți închide poarta în față, cu scuza că nu ești de-al casei. Cu acest spirit să ne apropiem de Jubileu: va fi poarta sfântă, dar există poarta marii milostiviri a lui Dumnezeu! Să fie și poarta inimii noastre pentru a primi toți iertarea lui Dumnezeu și a da la rândul nostru iertarea noastră, primindu-i pe toți cei care bat la poarta noastră.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.11.2015
Publicarea pe acest sit: 19.11.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns