Audienţa generală de miercuri

19. Sărăcia și Milostivirea (cf. Lc 16,19-31)
miercuri, 18 mai 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Doresc să mă opresc astăzi cu voi asupra parabolei omului bogat și a săracului Lazăr. Viața acestor două persoane pare să se scurgă pe două șine paralele: condițiile lor de viață sunt opuse și complet necomunicante. Ușa casei bogatului este mereu închisă pentru cel sărac, care zace acolo afară, căutând să mănânce ce prisosește de pe masa bogatului. Acesta se îmbracă în haine luxoase, în timp ce Lazăr este acoperit de răni; bogatul în fiecare zi benchetuiește copios, în timp ce Lazăr moare de foame. Numai câinii se îngrijesc de el și vin să-i lingă rănile. Această scenă amintește de reproșul dur al Fiului Omului la judecata finală: „Căci am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau, am fost […] gol și nu m-ați îmbrăcat” (Mt 25,42-43). Lazăr reprezintă bine strigătul silențios al săracilor din toate timpurile și contradicția unei lumi în care imense bogății și resurse sunt în mâinile câtorva.

Isus spune că într-o zi acel om bogat a murit: săracii și bogații mor, au același destin, ca noi toți, nu există excepții la asta. Și atunci acel om s-a adresat lui Abraham implorându-l cu apelativul de „părinte” (v. 24.27). Revendică de aceea că este fiul său, apartenent la poporul lui Dumnezeu. Și totuși în viață nu a arătat nicio considerație față de Dumnezeu, ba chiar a făcut din sine însuși centrul a toate, închis în lumea sa de lux și de risipă. Excluzându-l pe Lazăr, n-a ținut cont nici de Domnul, nici de legea sa. A-l ignora pe cel sărac înseamnă a-l disprețui pe Dumnezeu! Asta trebuie să învățăm bine: a-l ignora pe cel sărac înseamnă a-l disprețui pe Dumnezeu. Există un amănunt în parabolă care trebuie observat: bogatul nu are un nume, ci numai adjectivul: „bogatul”; în cel numele săracului este repetat de cinci ori, și „Lazăr” înseamnă „Dumnezeu ajută”. Lazăr, care zace în fața ușii, este o atenționare vie adresată celui bogat pentru a-și aminti de Dumnezeu, însă bogatul nu primește această atenționare. De aceea va fi condamnat nu pentru bogățiile sale, ci pentru că a fost incapabil să simtă milă față de Lazăr și să-l ajute.

În partea a doua a parabolei, îl regăsim pe Lazăr și pe cel bogat după moartea lor (v. 22-31). În lumea de dincolo situația s-a răsturnat: săracul Lazăr este purtat de îngeri în cer lângă Abraham, bogatul în schimb se prăbușește printre chinuri. Atunci bogatul „și-a ridicat ochii și l-a văzut pe Abraham și pe Lazăr în sânul lui”. El pare să-l vadă pe Lazăr pentru prima dată, însă cuvintele sale îl trădează: „Părinte Abraham, îndură-te de mine și trimite-l pe Lazăr ca să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci sufăr cumplit în flăcările acestea”. Acum îl recunoaște pe Lazăr și îi cere ajutor, în timp ce în viață se prefăcea că nu-l vede. – De câte ori atâția oameni se prefac că nu-i văd pe cei săraci! Pentru ei săracii nu există – Mai înainte îi refuza chiar și ce-i prisosea de la masa sa și acum ar vrea ca să-i aducă de băut! Încă mai crede că poate invoca drepturi datorită condiției sale sociale precedente. Declarând imposibil să asculte cererea sa, Abraham în persoană oferă cheia întregii relatări: el explică faptul că lucrurile bune și cele rele au fost distribuite în așa fel încât să compenseze nedreptatea pământească și ușa care îl separa în viață pe cel bogat de cel sărac s-a transformat într-o „mare prăpastie”. Atât timp cât Lazăr stătea sub casa sa, pentru bogat exista posibilitatea de mântuire, să deschidă larg ușa, să-l ajute pe Lazăr, dar acum când amândoi au murit, situația a devenit ireparabilă. Dumnezeu nu este niciodată chemat în cauză, însă parabola pune în gardă în mod clar: milostivirea lui Dumnezeu față de noi este legată de milostivirea noastră față de aproapele; când lipsește aceasta, și aceea nu găsește spațiu în inima noastră închisă, nu poate intra. Dacă eu nu deschid larg ușa inimii mele pentru cel sărac, acea ușă rămâne închisă. Și pentru Dumnezeu. Și acest lucru este teribil.

În acest moment, bogatul se gândește la frații săi, care riscă să ajungă în aceeași situație, și cere ca Lazăr să se poată întoarce în lume pentru a-i avertiza. Însă Abraham răspunde: „Îl au pe Moise și pe profeți, să asculte de ei”. Pentru a ne converti, nu trebuie să așteptăm evenimente minunate, ci să deschidem inima la Cuvântul lui Dumnezeu, care ne cheamă să-l iubim pe Dumnezeu și pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu poate face să retrăiască o inimă uscată și să o vindece de orbirea sa. Bogatul cunoștea Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-a lăsat să intre în inimă, nu l-a ascultat, de aceea a fost incapabil să deschidă ochii și să aibă milă de cel sărac. Niciun mesager și niciun mesaj nu-i vor putea înlocui pe săracii pe care-i întâlnim pe drum, pentru că în ei ne vine în întâmpinare însuși Isus: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40), spune Isus. Astfel în răsturnarea destinelor pe care o descrie parabola este ascunsă misterul mântuirii noastre, în care Cristos unește sărăcia cu milostivirea. Iubiți frați și surori, ascultând această Evanghelie, noi toți, împreună cu săracii de pe pământ, putem să cântăm cu Maria: „I-a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți; pe cei flămânzi i-a copleșit cu bunuri, iar pe cei bogați i-a lăsat cu mâinile goale” (Lc 1,52-53).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.05.2016
Publicarea pe acest sit: 18.05.2016
Etichete: , ,

Comments are closed