Audienţa generală de miercuri

Despre Sodoma și Gomora
miercuri, 18 mai 2011

Iubiți frați și surori,

În ultimele două cateheze am reflectat asupra rugăciunii ca fenomen universal, care – deși în forme diferite – este prezentă în culturile din toate timpurile. În schimb astăzi aș vrea să încep un parcurs biblic despre această temă, care ne va conduce să aprofundăm dialogul de alianță dintre Dumnezeu și om care animă istoria mântuirii, până la culme, la cuvântul definitiv care este Isus Cristos. Acest drum ne va face să ne oprim asupra câtorva importante texte și figuri paradigmatice din Vechiul și din Noul Testament. Abraham, marele Patriarh, tatăl tuturor celor care cred (cf. Rom 4,11-12.16-17), ne va oferi un prim exemplu de rugăciune, în episodul mijlocirii pentru cetățile Sodoma și Gomora. Și aș vrea să vă invită să profitați și de parcursul pe care îl vom face în catehezele următoare pentru a învăța să cunoaștem mai mult Biblia, pe care sper că o aveți în casele voastre, și, în timpul săptămânii, să vă opriți ca să o citiți și să o meditați în rugăciune, pentru a cunoaște istoria minunată a raportului dintre Dumnezeu și om, dintre Dumnezeu care ni se comunică nouă și omul care răspunde, care se roagă.

Primul text asupra căruia vrem să reflectăm se află în capitolul 18 din Cartea Genezei; se relatează că răutatea locuitorilor din Sodoma și Gomora a ajuns la culme, așa încât era necesară o intervenție a lui Dumnezeu pentru a face un act de dreptate și pentru a opri răul distrugând acele cetăți. Aici se inserează Abraham cu rugăciunea sa de mijlocire. Dumnezeu decide să-i reveleze ceea ce urmează să se întâmple și îi face cunoscută gravitatea răului și consecințele sale teribile, pentru că Abraham este alesul său, ales pentru a deveni un popor mare și pentru a face să ajungă binecuvântarea divină la toată lumea. Misiunea sa este o misiune de mântuire, care trebuie să răspundă păcatului care a invadat realitatea omului; prin intermediul lui Domnul vrea să readucă omenirea la credință, la ascultare, la dreptate. Și acum, acest prieten al lui Dumnezeu se deschide în fața realității și a necesității lumii, se roagă pentru cei care urmează să fie pedepsiți și cere să fie salvați.

Abraham pune imediat problema în toată gravitatea ei și îi spune Domnului: „Oare îl vei nimici pe cel drept împreună cu cel păcătos? Poate că se află cincizeci de drepți în cetate; vrei tu cu adevărat să-i nimicești și pe ei? Oare nu vei cruța cetatea pentru cei cincizeci de drepți care sunt în ea? Departe de tine să faci un lucru ca acesta: să-l faci pe cel drept să moară împreună cu cel păcătos, să-l tratezi pe cel drept în același fel ca pe cel păcătos! Departe de tine așa ceva! Oare judecătorul întregului pământ va da o sentință nedreaptă?” (v. 23-25). Cu aceste cuvinte, cu mare curaj, Abraham pune în fața lui Dumnezeu necesitatea de a evita o dreptate sumară: dacă cetatea este vinovată, este drept să condamne delictul său și să aplice pedeapsa, dar – afirmă marele Patriarh – ar fi nedrept să pedepsească în mod nediscriminat pe toți locuitorii. Dacă în cetate se află nevinovați, aceștia nu pot fi tratați ca vinovați. Dumnezeu, care este un judecător drept, nu poate acționa așa, spune Abraham pe bună dreptate lui Dumnezeu.

Însă dacă citim mai atent textul, ne dăm seama că cererea lui Abraham este și mai serioasă și mai profundă, pentru că nu se limitează să ceară mântuirea pentru cei nevinovați. Abraham cere iertarea pentru toată cetatea și face asta apelând la dreptatea lui Dumnezeu; de fapt, îi spune Domnului: „Oare nu vei cruța cetatea pentru cei cincizeci de drepți care sunt ea?” (v. 24b). Făcând astfel, pune în joc o nouă idee de dreptate: nu aceea care se limitează să-i pedepsească pe cei vinovați, așa cum fac oamenii, ci o dreptate diferită, divină, care caută binele și îl creează prin iertarea care îl transformă pe păcătos, îl convertește și îl mântuiește. Așadar, cu rugăciunea sa Abraham nu invocă o dreptate pur retributivă, ci o intervenție de mântuire care, ținând cont de cei nevinovați, să elibereze de păcat și pe cei păcătoși, iertându-i. Gândul lui Abraham, care pare aproape paradoxal, s-ar putea sintetiza astfel: desigur nu se pot trata cei nevinovați la fel ca vinovații, acest lucru ar fi nedrept, în schimb trebuie tratați cei vinovați la fel ca nevinovații, punând în acțiune o dreptate „superioară”, oferindu-le o posibilitate de mântuire, pentru că dacă răufăcătorii acceptă iertarea lui Dumnezeu și mărturisesc păcatul lăsându-se mântuiți, nu vor mai continua să facă răul, vor deveni și ei drepți, fără a mai fi necesar să fie pedepsiți.

Aceasta este cererea de dreptate pe care Abraham o exprimă în mijlocirea sa, o cerere care se bazează pe certitudinea că Domnul este milostiv. Abraham nu-i cere lui Dumnezeu ceva contrar esenței sale, bate la ușa inimii lui Dumnezeu cunoscându-i adevărata voință. Desigur, Sodoma este o cetate mare, cincizeci de drepți par ceva mic, însă dreptatea lui Dumnezeu și iertarea sa nu sunt oare manifestarea forței binelui, chiar dacă pare mai mic și mai slab decât răul? Distrugerea Sodomei trebuia să oprească răul prezent în cetate, dar Abraham știe că Dumnezeu are alte moduri și alte mijloace pentru a pune stavilă răspândirii răului. Este iertarea care întrerupe spirala păcatului, și Abraham, în dialogul său cu Dumnezeu, apelează exact la asta. Și atunci când Domnul acceptă să ierte cetatea dacă va găsi în ea cei cincizeci de drepți, rugăciunea sa de mijlocire începe să coboare spre abisurile milostivirii divine. Abraham – așa cum ne amintim – diminuează progresiv numărul celor nevinovați necesari pentru mântuire: dacă nu vor fi cincizeci, ar putea să ajungă patruzeci și cinci, și apoi tot mai jos până la zece, continuând cu implorarea sa, care devine aproape temerară în insistență: „poate că se vor găsi patruzeci… treizeci… douăzeci… zece” (cf. v. 29.30.31.32). Și cu cât numărul devine mai mic, cu atât se dezvăluie și se manifestă mai mare milostivirea lui Dumnezeu, care ascultă cu răbdare rugăciunea, o primește și repetă la fiecare implorare: „voi ierta, … nu voi nimici, … nu voi face” (cf. v. 26.28.29.30.31.32).

Astfel, prin mijlocirea lui Abraham, Sodoma va putea fi salvată, dacă îi ea s-ar găsi chiar și numai zece nevinovați. Aceasta este puterea rugăciunii. Pentru că prin intermediul mijlocirii, rugăciunea către Dumnezeu pentru mântuirea celorlalți, se manifestă și se exprimă dorința de mântuire pe care Dumnezeu o nutrește mereu față de omul păcătos. De fapt, răul nu poate fi acceptat, trebuie să fie semnalat și distrus prin pedeapsă: distrugerea Sodomei avea tocmai această funcție. Însă Domnul nu vrea moartea celui păcătos, ci să se convertească și să trăiască (cf. Ez 18,23; 33,11); dorința lui este mereu aceea de a ierta, a mântui, a da viață, a transforma răul în bine. Ei bine, tocmai această dorință divină, în rugăciune, devine dorință a omului și se exprimă prin cuvintele de mijlocire. Cu implorarea sa, Abraham oferă propriul glas, dar și propria inimă, voinței divine: dorința lui Dumnezeu este milostivire, iubire și voință de mântuire, și această dorință a lui Dumnezeu a găsit în Abraham și în rugăciunea lui posibilitatea de a se manifesta în mod concret în cadrul istoriei oamenilor, pentru a fi prezent acolo unde este nevoie de har. Cu glasul rugăciunii sale, Abraham dă glas dorinței lui Dumnezeu, care nu este aceea de a distruge, ci de a salva Sodoma, de a da viață păcătosului convertit.

Acest lucru îl vrea Domnul și dialogul său cu Abraham este o manifestare prelungită și incontestabilă a iubirii sale milostive. Necesitatea de a găsi oameni drepți în interiorul cetății devine tot mai exigentă și la sfârșit ar fi suficienți zece pentru a salva totalitatea populației. Pentru ce motiv Abraham se oprește la zece, nu este spus în text. Probabil este un număr care indică un nucleu comunitar minim (și astăzi, zece persoane sunt cvorumul necesar pentru rugăciunea publică ebraică). Oricum, e vorba de un număr mic, o mică părticică de bine de la care să se pornească pentru a mântui un mare rău. Dar nici măcar zece drepți nu se găseau în Sodoma și Gomora, și cetățile au fost distruse. O distrugere în mod paradoxal mărturisită ca necesară chiar de rugăciunea de mijlocire a lui Abraham. Pentru că tocmai acea rugăciune a revelat voința mântuitoare a lui Dumnezeu: Domnul era dispus să ierte, dorea să facă asta, însă cetățile erau închise într-un rău totalizant și paralizant, fără nici măcar puțini nevinovați de la care să se pornească pentru a transforma răul în bine. Pentru că tocmai acesta este drumul mântuirii pe care și Abraham îl cerea: a fi salvați nu înseamnă pur și simplu a scăpa de pedeapsă, ci a fi eliberați de răul care locuiește în noi. Nu pedeapsa trebuie eliminată, ci păcatul, acea refuzare a lui Dumnezeu și a iubirii care poartă deja în sine pedeapsa. Va spune profetul Ieremia poporului rebel: „Însăși răutatea ta te pedepsește și răzvrătirile tale te pedepsesc. Dă-ți seama și simte cât este de trist și amar a-l părăsi pe Domnul, Dumnezeul tău” (Ier 2,19). De această tristețe și amărăciune vrea Domnul să-l salveze pe om eliberându-l de păcat. Dar este necesară, așadar, o transformare din interior, vreo ocazie de bine, un început de la care să se pornească pentru a schimba răul în bine, ura în iubire, răzbunarea în iertare. Pentru aceasta drepții trebuie să fie înlăuntrul cetății, și Abraham repetă încontinuu: „poate că se vor găsi…”. „Acolo”: înlăuntrul realității bolnave trebuie să fie acel germen de bine care poate însănătoși și reda viața. Este un cuvânt adresat și nouă: ca în cetățile noastre să se găsească germenul de bine; ac să facem totul pentru ca drepții să nu fie numai zece, pentru a face realmente să trăiască și să supraviețuiască cetățile noastre și pentru a ne salva de această amărăciune interioară care este lipsa lui Dumnezeu. Și în realitatea bolnavă din Sodoma și Gomora acel germen de bine nu se găsea.

Însă milostivirea lui Dumnezeu în istoria poporului său se lărgește ulterior. Dacă pentru a salva Sodoma era nevoie de zece drepți, profetul Ieremia va spune, în numele Celui Atotputernic, că e suficient un singur drept pentru a salva Ierusalimul: „Străbateți străzile din Ierusalim, uitați-vă bine și informați-vă, căutați în piețele sale dacă există un om care să practice dreptate și să caute fidelitatea, și eu îl voi ierta” (5,1). Numărul a coborât iarăși, bunătatea lui Dumnezeu se arată și mai mare. Și totuși acest lucru încă nu e suficient, milostivirea supraabundentă a lui Dumnezeu nu găsește răspunsul de bine pe care îl caută, și Ierusalimul cade sub asediul dușmanului. Va fi necesar ca însuși Dumnezeu să inventeze acel drept. Și acesta este misterul Întrupării: pentru a garanta un drept El însuși se face om. Dreptul va exista mereu pentru că este El: însă e necesar ca însuși Dumnezeu să devină acel drept. Infinita și surprinzătoarea iubire divină va fi manifestată pe deplin atunci când Fiul lui Dumnezeu se va face om, Dreptul definitiv, Nevinovatul desăvârșit, care va aduce lumii întregi mântuirea murind pe cruce, iertând și mijlocind pentru cei care „nu știu ce fac” (Lc 23,34). Atunci rugăciunea oricărui om va găsi răspunsul său, atunci orice mijlocire a noastră va fi ascultată pe deplin.

Iubiți frați și surori, implorarea lui Abraham, părintele nostru în credință, să ne învețe să deschidem tot mai mult inima la milostivirea supraabundentă a lui Dumnezeu, pentru ca în rugăciunea zilnică să știm să dorim mântuirea omenirii și să o cerem cu perseverență și cu încredere de la Domnul care este mare în iubire. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.05.2011
Publicarea pe acest sit: 20.05.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns