Audienţa generală de miercuri

Biserica: 1. Dumnezeu formează un popor
miercuri, 18 iunie 2014

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi încep un ciclu de cateheze despre Biserică. Este cam asemenea unui fiu care vorbește despre mama sa, despre familia sa. A vorbi despre Biserică înseamnă a vorbi despre mama noastră, despre familia noastră. De fapt Biserica nu este o instituție care se are ca scop pe ea însăși sau o asociație privată, o ONG, și cu atât mai puțin nu trebuie să fie restrânsă privirea la cler sau la Vatican… „Biserica gândește…” Dar Biserica suntem toți! „Despre cine vorbești tu?” „Nu, despre preoți…” Ah, preoții sunt parte a Bisericii, dar Biserica suntem toți! Nu trebuie restrânsă la preoți, la Episcopi, la Vatican… Acestea sunt părți ale Bisericii, dar Biserica suntem toți, toți familie, toți ai mamei. Și Biserica este o realitate mult mai amplă, care se deschide la toată omenirea și care nu se naște într-un laborator. Biserica nu s-a născut în laborator, nu s-a născut în mod improvizat. Este întemeiată de Isus, dar este un popor cu o istorie lungă în spate și o pregătire care începe cu mult înainte de Cristos însuși.

1. Această istorie, sau „preistorie”, a Bisericii se află deja în paginile Vechiului Testament. Am auzit din Cartea Genezei: Dumnezeu l-a ales pe Abraham, părintele nostru în credință, și i-a cerut să plece, să își părăsească patria sa pământească și să meargă spre un alt ținut, pe care i-l va indica (cf. Gen 12,1-9). Și în această vocație Dumnezeu nu îl cheamă pe Abraham singur, ca individ, ci implică încă de la început familia sa, rudenia sa și pe toți cei care sunt în slujba casei sale. Odată porniți la drum – da, așa începe să meargă Biserica – Dumnezeu va mai lărgi după aceea orizontul și îl va umple pe Abraham cu binecuvântarea Sa, promițându-i o descendență numeroasă ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării. Prima realitate importantă este tocmai aceasta: începând de la Abraham Dumnezeu formează un popor pentru ca să ducă binecuvântarea Sa la toate familiile pământului. Și în cadrul acestui popor se naște Isus. Dumnezeu este cel care face acest popor, această istorie, Biserica în mers, și acolo se naște Isus, în acest popor.

2. Un al doilea element: nu Abraham constituie în jurul său un popor, ci Dumnezeu e cel care dă viață acestui popor. De obicei omul era cel care se adresa divinității, încercând să umple distanța și invocând sprijin și ocrotire. Oamenii îi rugau pe zei, divinitățile. În schimb, în acest caz se asistă la ceva de nemaiauzit: însuși Dumnezeu e cel care ia inițiativa. Să ascultăm aceasta: însuși Dumnezeu e cel care bate la ușa lui Abraham și îi spune: mergi înainte, pleacă din țara ta, începe să mergi și Eu voi face din tine un mare popor. Și acesta este începutul Bisericii și în acest popor se naște Isus. Dumnezeu ia inițiativa și adresează cuvântul Său omului, creând o legătură și o relație nouă cu el. „Dar, părinte, cum este aceasta? Dumnezeu ne vorbește?” „Da.” „Și noi putem să vorbim cu Dumnezeu?” „Da.” „Dar noi putem avea o conversație cu Dumnezeu?” „Da.” Se numește rugăciune, dar Dumnezeu este cel care a făcut aceasta de la început.

Astfel Dumnezeu formează un popor cu toți cei care ascultă Cuvântul Său și care pornesc la drum, încrezându-se în El. Aceasta este singura condiție: să ne încredem în Dumnezeu. Dacă tu te încrezi în Dumnezeu, îl asculți și pornești la drum, aceasta înseamnă a face Biserică. Iubirea lui Dumnezeu precede totul. Dumnezeu este mereu primul, vine înaintea noastră, El ne precede. Profetul Isaia, sau Ieremia, nu îmi amintesc bine, spunea că Dumnezeu este ca floarea de migdal, pentru că este primul copac care înflorește primăvara. Pentru a spune că Dumnezeu înflorește mereu înaintea noastră. Când noi ajungem El ne așteaptă, El ne cheamă, El ne face să mergem. Mereu este cu anticipație față de noi. Și aceasta se numește iubire, pentru că Dumnezeu ne așteaptă mereu. „Dar, părinte, eu nu cred aceasta: dacă Dvs ați ști, părinte, viața mea, a fost atât de urâtă – cum pot să cred că Dumnezeu mă așteaptă?” „Dumnezeu te așteaptă. Și dacă ai fost un mare păcătos te așteaptă mai mult și te așteaptă cu atâta iubire, pentru că El este primul. Aceasta este frumusețea Bisericii, care ne duce la acest Dumnezeu care ne așteaptă! Îl precede pe Abraham, îl precede și pe Adam.

3. Abraham și ai săi ascultă chemarea lui Dumnezeu și pornesc la drum, chiar dacă nu știu bine cine este acest Dumnezeu și unde vrea să îi conducă. Este adevărat, pentru că Abraham pornește la drum încrezându-se în acest Dumnezeu care i-a vorbit, dar nu avea o carte de teologie pentru a studia cine era acest Dumnezeu. Se încrede, se încrede în iubire. Dumnezeu îl face să simtă iubirea și el se încrede. Însă aceasta nu înseamnă că acești oameni au fost mereu convinși și fideli. Dimpotrivă, încă de la început există rezistențele, concentrarea asupra propriilor persoane și asupra propriilor interese și tentația de a târgui cu Dumnezeu și a rezolva lucrurile în modul propriu. Și acestea sunt trădările și păcatele care marchează drumul poporului de-a lungul întregii istorii a mântuirii, care este istoria fidelității lui Dumnezeu și a infidelității poporului. Însă Dumnezeu nu capitulează, Dumnezeu are răbdare, are atâta răbdare, și în timp continuă să educe și să formeze poporul Său, ca un tată cu fiul său. Dumnezeu merge cu noi.

Spune profetul Osea: „Eu am mers cu tine și te-am învățat să mergi așa cum un tată îl învață pe copilul său să meargă”. Este frumoasă această imagine a lui Dumnezeu! Și așa este cu noi: ne învață să mergem. Și este aceeași atitudine pe care o menține față de Biserică. De fapt, și noi, chiar în propunerea noastră de a-l urma pe Domnul Isus, experimentăm în fiecare zi egoismul și împietrirea inimii noastre. Însă atunci când ne recunoaștem păcătoși, Dumnezeu ne umple cu milostivirea sa și cu iubirea Sa. Și ne iartă, ne iartă mereu. Și tocmai aceasta ne face să creștem ca popor al lui Dumnezeu, ca Biserică: nu este bravura noastră, nu sunt meritele noastre – noi suntem nesemnificativi, nu este aceea – ci este experiența zilnică a cât de mult Domnul ne iubește și se îngrijește de noi. Acest lucru ne face să ne simțim cu adevărat ai Săi, în mâinile Sale, și ne face să creștem în comuniunea cu El și între noi. A fi Biserică înseamnă a ne simți în mâinile lui Dumnezeu, care este tată și ne iubește, ne mângâie, ne așteaptă, ne face să simțim duioșia Sa. Și acest lucru este foarte frumos!

Dragi prieteni, acesta este proiectul lui Dumnezeu; când l-a chemat pe Abraham, Dumnezeu gândea astfel: să formeze un popor binecuvântat de iubirea Sa și care să ducă binecuvântarea Sa la toate popoarele pământului. Acest proiect nu se schimbă, este mereu în desfășurare. În Cristos și-a avut împlinirea și astăzi Dumnezeu continuă să îl realizeze în Biserică. Să cerem așadar harul să rămânem fideli față de urmarea Domnului Isus și față de ascultarea Cuvântului Său, gata să pornim în fiecare zi, ca Abraham, spre țara lui Dumnezeu și a omului, adevărata noastră patrie, și astfel să devenim binecuvântare, semn al iubirii lui Dumnezeu față de toți fiii Săi. Îmi place să mă gândesc că un sinonim, un alt nume pe care îl putem avea noi creștinii, ar fi acesta: suntem bărbați și femei, suntem oameni care binecuvântează. Creștinul cu viața sa trebuie să binecuvânteze mereu, să îl binecuvânteze pe Dumnezeu și să îi binecuvânteze pe toți. Noi creștinii suntem oameni care binecuvântează, care știu să binecuvânteze. Aceasta este o vocație frumoasă!

Apel

Poimâine, 20 iunie, este Ziua Mondială a Refugiatului, pe care comunitatea internațională o dedică acelora care sunt constrânși să își părăsească țara pentru a fugi de conflicte și de persecuții. Numărul acestor frați refugiați crește și, în aceste ultime zile, alte mii de persoane au fost induse să își lase casele pentru a se salva. Milioane de familii, milioane, refugiate din atâtea țări și din orice credință religioasă trăiesc în istoriile lor drame și răni care cu greu vor putea fi vindecate. Să ne apropiem de ei, împărtășind fricile lor și incertitudinea lor pentru viitor și alinând concret suferințele lor. Domnul să susțină persoanele și instituțiile care lucrează cu generozitate pentru a asigura refugiaților primire și demnitate, și să le dea lor motive de speranță. Să ne gândim că Isus a fost un refugiat, a trebuit să fugă pentru a-și salva viața, cu Sfântul Iosif și cu Sfânta Fecioară Maria, a trebuit să meargă în Egipt. El a fost un refugiat. Să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, care cunoaște durerile refugiaților, ca să fie aproape de acești frați și surori ai noștri. Să o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria pentru frații și surorile refugiați. [Bucură-te Marie…] Marie, mama refugiaților, roagă-te pentru noi.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.06.2014
Publicarea pe acest sit: 18.06.2014
Etichete: , ,

Lasă un răspuns