Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 7.
Iona: speranță și rugăciune
miercuri, 18 ianuarie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În Sfânta Scriptură, printre profeții din Israel, se evidențiază o figură un pic anormală, un profet care încearcă să se sustragă de la chemarea Domnului refuzând să se pună în slujba planului divin de mântuire. Este vorba despre profetul Iona, a cărui istorie se relatează într-o broșură cu numai patru capitole, un soi de parabolă purtătoare a unei mari învățături, aceea a milostivirii lui Dumnezeu care iartă.

Iona este un profet „în ieșire” și este și un profet în fugă! Este un profet în ieșire pe care Dumnezeu îl trimite „în periferie”, la Ninive, pentru a-i converti pe locuitorii acelui mare oraș. Însă Ninive, pentru un israelit ca Iona, reprezenta o realitate amenințătoare, dușmanul care punea în pericol însuși Ierusalimul, așadar trebuia distrusă, nicidecum salvată. De aceea, când Dumnezeu îl trimite pe Iona să predice în acel oraș, profetul, care cunoaște bunătatea Domnului și dorința sa de a ierta, încearcă să se sustragă de la misiunea sa și fuge.

În timpul fugii sale, profetul intră în contact cu păgâni, marinarii de pe nava pe care se îmbarcase pentru a se îndepărta de Dumnezeu și de misiunea sa. Și fuge departe, pentru că Ninive era în zona Irakului și el fuge în Spania, fuge în mod serios. Și tocmai comportamentul acestor oameni păgâni, așa cum va fi apoi cel al locuitorilor din Ninive, ne permite astăzi să reflectăm un pic asupra speranței care, în fața pericolului și a morții, se exprimă în rugăciune.

De fapt, în timpul traversării pe mare, se dezlănțuie o furtună teribilă, și Iona coboară în cala navei și se lasă cuprins de somn. În schimb marinarii, văzându-se pierduți, „au strigat fiecare către dumnezeul său”: erau păgâni (Iona 1,5). Căpitanul navei îl trezește pe Iona spunându-i: „Pentru ce dormi? Ridică-te și invocă-l pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu se va gândi la noi și nu vom pieri” (Iona 1,6).

Reacția acestor „păgâni” este reacția corectă în fața morții, în fața pericolului; pentru că atunci omul trăiește experiența completă a propriei fragilități și a propriei nevoi de mântuire. Oroarea instinctivă a morții dezvăluie necesitatea de a spera în Dumnezeul vieții. „Poate că Dumnezeu se va gândi la noi și nu vom pieri”: sunt cuvintele speranței care devine rugăciune, acea implorare plină de angoasă care se ridică pe buzele omului în fața unui iminent pericol de moarte.

Prea ușor noi detestăm să ne adresăm lui Dumnezeu în nevoie ca și cum ar fi numai o rugăciune interesată, și de aceea imperfectă. Însă Dumnezeu cunoaște slăbiciunea noastre, știe că ne amintim de El pentru a cere ajutor, și cu zâmbetul indulgent al unui tată, Dumnezeu răspunde cu bunăvoință.

Când Iona, recunoscând propriile responsabilități, se lasă aruncat în mare pentru a-i salva pe tovarășii săi de călătorie, furtuna se potolește. Moartea amenințătoare i-a dus pe acei oameni păgâni la rugăciune, a făcut în așa fel încât profetul, în pofida a orice, să trăiască propria vocație în slujba celorlalți acceptând să se jertfească pentru ei, și acum îi conduce pe supraviețuitori la recunoașterea adevăratului Domn și la laudă. Marinarii, care s-au rugat fiind pradă fricii strigând fiecare către dumnezeul său, acum, cu teamă sinceră față de Domnul, îl recunosc pe adevăratul Dumnezeu și oferă jertfe și își îndeplinesc promisiunile. Speranța, care i-a indus să se roage pentru a nu muri, se revelează și mai puternică și realizează o realitate care merge dincolo de ceea ce ei sperau: nu numai că nu pier în furtună, ci se deschid la recunoașterea adevăratului și unicului Domn al cerului și al pământului.

După aceea, și locuitorii din Ninive, în fața perspectivei de a fi distruși, se vor ruga, determinați de speranța în iertarea lui Dumnezeu. Vor face pocăință, îl vor invoca pe Domnul și se vor converti la El, începând de la rege, care, asemenea căpitanului navei, dă glas speranței spunând: „Cine știe dacă Dumnezeu nu se va întoarce […] și nu vom pieri” (Iona 3,9). Și pentru ei, ca pentru echipajul aflat în furtună, faptul de a fi înfruntat moartea și de a fi ieșit nevătămați i-a dus la adevăr. Astfel, sub milostivirea divină, și mai mult în lumina misterului pascal, moartea poate să devină, cum a fost pentru sfântul Francisc de Assisi, „sora noastră moarte” și să reprezinte, pentru fiecare om și pentru fiecare dintre noi, ocazia surprinzătoare de a cunoaște speranța și de a-l întâlni pe Domnul. Fie ca Domnul să ne facă să înțelegem această legătură dintre rugăciune și speranță. Rugăciunea te duce înainte în speranță și când lucrurile devin întunecate, este nevoie de mai multă rugăciune! Și va fi mai multă speranță. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 18.01.2017
Publicarea pe acest sit: 18.01.2017
Etichete: ,

Comments are closed