Audienţa generală de miercuri

Despre Săptămâna de Rugăciune
pentru Unitatea Creștinilor
miercuri, 18 ianuarie 2012

Iubiți frați și surori!

Începe astăzi Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor care, de peste un secol, este celebrată în fiecare an de creștini din toate Bisericile și Comunitățile ecleziale, pentru a invoca acel dar extraordinar pentru care însuși Domnul Isus s-a rugat în timpul Ultimei Cine, înainte de pătimirea sa: „Ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21). Practica Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor a fost introdusă în anul 1908 de părintele Paul Wattson, întemeietor al unei comunități călugărești anglicane care a intrat după aceea în Biserica catolică. Inițiativa a primit binecuvântarea sfântului Papă Pius al X-lea și apoi a fost promovată de Papa Benedict al XV-lea, care a încurajat celebrarea ei în toată Biserica catolică prin Scrisoarea Romanorum Pontificum, din 25 februarie 1916.

Octava de rugăciune a fost dezvoltată și perfecționată în anii Treizeci din secolul trecut de Abbé Paul Couturier din Lyon, care a susținut rugăciunea „pentru unitatea Bisericii așa cum vrea Cristos și conform cu instrumentele pe care le vrea El”. În ultimele sale scrieri Abbé Couturier vede această Săptămână ca un mijloc care permite rugăciunii universale a lui Cristos „să intre și să pătrundă în întregul Trup creștin”; ea trebuie să crească până când va deveni „un strigăt imens, unanim al întregului Popor al lui Dumnezeu”, care îi cere lui Dumnezeu acest mare dar. Și tocmai în Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor își are în fiecare an una din cele mai eficiente exprimări ale sale impulsul imprimat de Conciliul al II-lea din Vatican căutării comuniunii depline dintre toți discipolii lui Cristos. Această întâlnire spirituală, care unește creștini din toate tradițiile, mărește în noi conștiința faptului că unitatea spre care tindem nu va putea să fie numai rezultatul eforturilor noastre, ci va fi mai degrabă un dar primit de sus, care trebuie invocat mereu.

În fiecare an materialele ajutătoare pentru Săptămâna de Rugăciune sunt pregătite de un grup ecumenic dintr-o regiune diferită a lumii. Aș vrea să mă opresc asupra acestui punct. Anul acesta, textele au fost propuse de un grup mixt compus din reprezentanți ai Bisericii catolice și ai Consiliului Ecumenic Polonez, care cuprinde diferite Biserici și Comunități ecleziale din țară. După aceea documentația a fost revizuită de un comitet compus din membri ai Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor și ai Comisiei Credință și Constituție din Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Și această muncă făcută împreună în două etape este un semn al dorinței de unitate care îi însuflețește pe creștini și al conștiinței că rugăciunea este calea primară pentru a obține comuniunea deplină, pentru ca uniți spre Domnul să mergem spre unitate. Tema Săptămânii din acest an – așa cum am auzit – este luată din Prima Scrisoare către Corinteni: „Toți vom fi schimbați prin victoria Domnului nostru Isus Cristos” (cf. 1Cor 15,51-58), victoria sa ne va transforma. Și această temă a fost sugerată de marele grup ecumenic polonez pe care l-am citat, care, reflectând asupra propriei experiențe ca națiune, a voit să sublinieze cât de puternic este sprijinul credinței creștine în mijlocul încercărilor și tulburărilor, ca acelea care au caracterizat istoria Poloniei. După discuții ample a fost aleasă o temă centrată pe puterea transformatoare a credinței în Cristos, îndeosebi în lumina importanței pe care ea o are pentru rugăciunea noastră în favoarea unității vizibile a Bisericii, Trupul lui Cristos. Au inspirat această reflecție cuvintele sfântului Paul care, adresându-se Bisericii din Corint, vorbește despre natura temporară a ceea ce aparține vieții noastre prezente, marcate și de experiența de „înfrângere” a păcatului și a morții, în comparație cu ceea ce ne aduce nouă „victoria” lui Cristos asupra păcatului și asupra morții în Misterul său pascal.

Istoria deosebită a națiunii poloneze, care a avut perioade de conviețuire democratică și de libertate religioasă, ca în secolul al XVI-lea, a fost marcată, în ultimele secole, de invazii și nenorociri, dar și de lupta constantă împotriva asupririi și de setea de libertate. Toate acestea au indus grupul ecumenic să reflecteze în manieră mai aprofundată asupra adevăratei semnificații a „victoriei” – ce este victoria – și a „înfrângerii”. Față de „victoria” înțeleasă în termeni triumfaliști, Cristos ne sugerează un drum foarte diferit, care nu trece prin forță și putere. De fapt el afirmă: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor” (Mc 9,35). Cristos vorbește despre o victorie prin iubirea suferindă, prin slujirea reciprocă, ajutor, nouă speranță și alinarea concretă dăruită celor din urmă, celor uitați, celor refuzați. Pentru toți creștinii, cea mai înaltă exprimare a acestei slujiri umile este însuși Isus Cristos, dăruirea totală pe care o face de Sine însuși, victoria iubirii sale asupra morții, pe cruce, care strălucește în lumina dimineții de Paști. Noi putem lua parte la această „victorie” transformatoare dacă ne lăsăm noi transformați de Dumnezeu, numai dacă realizăm o convertire a vieții noastre și transformarea se realizează în formă de convertire. Iată motivul pentru care grupul ecumenic polonez a considerat deosebit de potrivite pentru tema propriei meditații cuvintele sfântului Paul: „Toți vom fi schimbați prin victoria Domnului nostru Isus Cristos” (cf. 1Cor 15,51-58).

Unitatea deplină și vizibilă a creștinilor, spre care tânjim, cere ca să ne lăsăm transformați și conformați, în manieră tot mai perfectă, după imaginea lui Cristos. Unitatea pentru care ne rugăm cere o convertire interioară, atât comună cât și personală. Nu e vorba pur și simplu de cordialitate sau de cooperare, este nevoie mai ales să întărim credința noastră în Dumnezeu, în Dumnezeul lui Isus Cristos, care ne-a vorbit și s-a făcut unul dintre noi; este nevoie să intrăm în noua viață în Cristos, care este adevărata și definitiva noastră victorie; este nevoie să ne deschidem unii altora, percepând toate elementele de unitate pe care Dumnezeu le-a păstrat pentru noi și mereu ni le dăruiește din nou; este nevoie să simțim urgența de a-l mărturisi omului din timpul nostru pe Dumnezeul cel viu, care s-a făcut cunoscut în Cristos.

Conciliul al II-lea din Vatican a pus căutarea ecumenică în centrul vieții și al activității Bisericii: „Acest sfânt Conciliu îi îndeamnă pe toți credincioșii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică” (Unitatis redintegragio, 4). Fericitul Ioan Paul al II-lea a subliniat natura esențială a acestei angajări, spunând: „Această unitate, pe care Domnul a dăruit-o Bisericii sale și în care El vrea să-i îmbrățișeze pe toți, nu este un accesoriu, ci se află chiar în centrul operei sale. Nici nu echivalează cu un atribut secundar al comunității discipolilor săi. Aparține în schimb însăși ființei acestei comunități” (Enciclica Ut unum sint, 9). Îndatorirea ecumenică este așadar o responsabilitate a întregii Biserici și a tuturor celor botezați, care trebuie să facă să crească comuniunea parțială existentă deja între creștini până la comuniunea deplină în adevăr și în caritate. De aceea, rugăciunea pentru unitate nu este circumscrisă la această Săptămână de Rugăciune, ci trebuie să devină parte integrantă a rugăciunii noastre, a vieții de rugăciune a tuturor creștinilor, în orice loc și în orice timp, mai ales atunci când persoane de tradiții diferite se întâlnesc și lucrează împreună pentru victoria, în Cristos, asupra a tot ceea ce este păcat, rău, nedreptate, încălcare a demnității omului.

De când s-a născut mișcarea ecumenică, în urmă cu peste un secol, a existat mereu o conștiință clară a faptului că lipsa de unitate dintre creștini împiedică o vestire mai eficace a Evangheliei, deoarece pune în pericol credibilitatea noastră. Cum putem să dăm o mărturie convingătoare dacă suntem despărțiți? Desigur, cât privește adevărurile fundamentale ale credinței, ne unește mult mai mult decât ceea ce ne desparte. Însă diviziunile rămân și se referă și la diferite probleme practice și etice, provocând confuzie și neîncredere, slăbind capacitatea noastră de a transmite Cuvântul mântuitor al lui Cristos. În acest sens, trebuie să amintim cuvintele fericitului Ioan Paul al II-lea, care în Enciclica sa Ut unum sint vorbește despre dauna provocată mărturiei creștine și vestirii Evangheliei de lipsa de unitate (cf. nr. 98, 99). Aceasta este o mare provocare pentru noua evanghelizare, care poate să fie mai rodnică dacă toți creștinii vestesc împreună adevărul Evangheliei lui Isus Cristos și dau un răspuns comun la setea spirituală din timpurile noastre.

Drumul Bisericii, ca și acela al popoarelor, este în mâinile lui Cristos înviat, victorios asupra morții și asupra nedreptății pe care El a purtat-o și a îndurat-o în numele tuturor. El ne face părtași de victoria sa. Numai El este capabil să ne transforme și să ne facă, din slabi și șovăitori, puternici și curajoși în săvârșirea binelui. Numai El ne poate salva de consecințele negative ale diviziunilor noastre. Iubiți frați și surori, îi invit pe toți să se unească în rugăciune în mod mai intens în timpul acestei Săptămâni pentru Unitate, pentru ca să crească mărturia comună, solidaritatea și colaborarea dintre creștini, așteptând ziua glorioasă în care vom putea să mărturisim împreună credința transmisă de Apostoli și să celebrăm împreună Sacramentele transformării noastre în Cristos. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.01.2012
Publicarea pe acest sit: 18.01.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns