Audienţa generală de miercuri

Mica cinzecime
miercuri, 18 aprilie 2012

Iubiți frați și surori,

După marile sărbători, ne întoarcem acum la catehezele despre rugăciune. În audiența dinaintea Săptămânii Sfinte ne-am oprit asupra figurii Sfintei Fecioare Maria, prezentă în mijlocul Apostolilor în rugăciune în momentul în care așteptau coborârea Duhului Sfânt. O atmosferă de rugăciune însoțește primii pași ai Bisericii. Rusaliile nu reprezintă un episod izolat, pentru că prezența și acțiunea Duhului Sfânt conduc și însuflețesc constant drumul comunității creștine. De fapt, în Faptele Apostolilor, sfântul Luca, în afară de a relatarea marii revărsări care a avut loc în Cenacol la cincizeci de zile după Paști (cf. Fap 2,1-13), vorbește despre alte revărsări extraordinare ale Duhului Sfânt, care revin în istoria Bisericii. Și astăzi doresc să mă opresc asupra a ceea ce a fost definit „mica Cincizecime”, care a avut loc la sfârșitul unei faze dificile în viața Bisericii de la începuturi.

Faptele Apostolilor relatează că, după vindecarea unui paralitic la Templul din Ierusalim (cf. Fap 3,1-10), Petru și Ioan au fost arestați (cf. Fap 4,1) pentru că vesteau întregului popor Învierea lui Isus (cf. Fap 3,11-26). După un proces sumar, au fost repuși în libertate, au ajuns la frații lor și au povestit ce au trebuit să sufere din cauza mărturiei aduse lui Isus cel Înviat. În acel moment, spune sfântul Luca, „și-au ridicat împreună glasul către Dumnezeu” (Fap 4,24). Aici sfântul Luca prezintă cea mai mare rugăciune a Bisericii pe care o găsim în Noul Testament, la sfârșitul căreia, așa cum am auzit, „s-a cutremurat locul în care erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fap 4,31).

Înainte de a lua în considerare această frumoasă rugăciune, observăm o atitudine de fond importantă: în fața pericolului, a dificultății, a amenințării, prima comunitate creștină nu încearcă să facă analiză despre modul de a reacționa, să găsească strategii, cum să se apere, ce măsuri să adopte, ci, în fața încercării, începe să se roage, ia contact cu Dumnezeu.

Și ce caracteristică are această rugăciune? E vorba de o rugăciune unanimă și unită a întregii comunități, care ține piept unei situații de persecuție din cauza lui Isus. În originalul grec sfântul Luca folosește cuvântul „homothumadon” – „toți”, „toți împreună” – un termen care apare în alte părți din Faptele Apostolilor pentru a sublinia această rugăciune perseverentă și unită (cf. Fap 1,14; 2,46). Această unire este elementul fundamental al primei comunități și ar trebui să fie mereu fundamentală pentru Biserică. Așadar, nu este numai rugăciunea lui Petru și Ioan, care s-au aflat în pericol, ci rugăciunea întregii comunități, pentru că tot ceea ce trăiesc cei doi Apostoli nu îi privește numai pe ei, ci întreaga Biserică. În fața persecuțiilor îndurate din cauza lui Isus, comunitatea nu numai că nu se înspăimântă și nu se dezbină, ci este profund unită în rugăciune, ca o singură persoană, pentru a-l invoca pe Domnul. Aceasta, aș spune, este prima minune care se realizează atunci când credincioșii sunt puși la încercare din cauza credinței lor: unitatea se consolidează, în loc de a fi compromisă, pentru că este susținută de o rugăciune de neclintit. Biserica nu trebuie să se teamă de persecuțiile pe care trebuie să le îndure în istoria sa, ci să se încreadă mereu, asemenea lui Isus în Ghetsemani, în prezența, în ajutorul și în puterea lui Dumnezeu, invocat în rugăciune.

Să facem un pas mai departe: ce anume îi cere lui Dumnezeu comunitatea creștină în acest moment de încercare? Nu cere nevătămarea vieții în fața persecuției, nici ca Domnul să-i răsplătească pe cei care i-au închis pe Petru și pe Ioan; cere numai ca să le fie dat „să vestească cu toată îndrăzneala” Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Fap 4,29), adică se roagă să nu piardă curajul credinței, curajul de a vesti credința. Însă mai înainte încearcă să înțeleagă în profunzime ceea ce s-a întâmplat, încearcă să citească evenimentele în lumina credinței și face asta tocmai prin Cuvântul lui Dumnezeu, care ne face să descifrăm realitatea din lume.

În rugăciunea pe care o înalță către Domnul, comunitatea pornește de la amintirea și invocarea măreției și imensității lui Dumnezeu: „Stăpâne, tu care ai făcut cerul, pământul și marea și toate câte sunt în ele” (Fap 4,24). Este invocația către Creator: știm că totul vine de la El, că totul este în mâinile sale. Aceasta este conștiința care ne dă certitudine și curaj: totul vine de la El, totul este în mâinile sale. Apoi trece la recunoașterea modului în care Dumnezeu a acționat în istorie – deci începe cu creația și continuă în istorie -, cum a fost aproape de poporul său arătându-se un Dumnezeu care se interesează de om, care nu s-a retras, care nu-l abandonează pe om creatura sa; și aici este citat în mod explicit Psalmul 2, în lumina căruia este citită situația de dificultate pe care o trăiește Biserica în acel moment. Psalmul 2 celebrează întronarea regelui lui Iuda, dar se referă în mod profetic la venirea lui Mesia, împotriva căruia nu vor putea face nimic răzvrătirea, persecuția, samavolnicia oamenilor: „De ce s-au întărâtat națiunile și popoarele au născocit planuri deșarte. S-au ridicat regii pământului și conducătorii s-au răzvrătit laolaltă împotriva Domnului și împotriva Unsului său” (Fap 4,25). Acest lucru îl spune deja în mod profetic Psalmul despre Mesia și este caracteristică în toată istoria această răzvrătire a celor puternici împotriva puterii lui Dumnezeu. Tocmai citind Sfânta Scriptură, care este Cuvânt al lui Dumnezeu, comunitatea poate să-i spună lui Dumnezeu în rugăciunea sa: „într-adevăr, împotriva slujitorului tău sfânt, Isus, pe care tu l-ai uns, s-au adunat în cetatea aceasta…, ca să împlinească toate câte mâna ta și voința ta le-au stabilit mai dinainte ca să fie” (Fap 4,27). Ceea ce s-a întâmplat este citit în lumina lui Cristos, care este cheia pentru a înțelege și persecuția; Crucea, care este mereu cheia pentru Înviere. Opoziția față de Isus, Pătimirea și Moartea sa sunt recitite, prin Psalmul 2, ca realizare a proiectului lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea lumii. Și aici se află și sensul experienței de persecuție pe care prima comunitate creștină o trăiește; această primă comunitate nu este o simplă asociație, ci o comunitate care trăiește în Cristos; pentru aceasta, ceea ce i se întâmplă face parte din planul lui Dumnezeu. Așa cum i s-a întâmplat lui Isus, și discipolii întâlnesc opoziție, neînțelegere, persecuție. În rugăciune, meditarea asupra Sfintei Scripturi în lumina misterului lui Cristos ajută să citim realitatea prezentă în cadrul istoriei de mântuire pe care Dumnezeu o realizează în lume, mereu în modul său.

Tocmai pentru aceasta cererea pe care prima comunitate creștină din Ierusalim o formulează lui Dumnezeu în rugăciune nu este aceea de a fi apărată, de a fi scutită de încercare, de suferință, nu este rugăciunea de a avea succes, ci numai aceea de a putea vesti cu „parresia„, adică cu franchețe, cu libertate, cu curaj, Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Fap 4,29).

Adaugă apoi cererea ca această vestire să fie însoțită de mâna lui Dumnezeu, pentru ca să se facă vindecări, semne, minuni (cf. Fap 4,30), adică să fie vizibilă bunătatea lui Dumnezeu, ca forță care să transforme realitatea, care să schimbe inima, mintea, viața oamenilor și să aducă noutatea radicală a Evangheliei.

La sfârșitul rugăciunii – notează sfântul Luca – „s-a cutremurat locul în care erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fap 4,31), s-a cutremurat locul, adică credința are forța de a transforma pământul și lumea. Același Duh care a vorbit prin intermediul Psalmului 2 în rugăciunea Bisericii, erupe în casă și umple inima tuturor celor care l-au invocat pe Domnul. Acesta este rodul rugăciunii corale pe care comunitatea creștină o înalță către Dumnezeu: revărsarea Duhului, dar al Celui Înviat care susține și conduce vestirea liberă și curajoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, care îi determină pe discipolii Domnului să iasă fără frică pentru a duce vestea cea bună până la marginile lumii.

Și noi, iubiți frați și surori, trebuie să știm să ducem evenimentele din viața noastră zilnică în rugăciunea noastră, pentru a le căuta semnificația profundă. Și asemenea primei comunități creștine, și noi, lăsându-ne luminați de Cuvântul lui Dumnezeu, prin meditarea asupra Sfintei Scripturi, putem învăța să vedem că Dumnezeu este prezent în viața noastră, prezent până și în momentele dificile, și că totul – chiar și lucrurile de neînțeles – fac parte dintr-un plan superior de iubire în care victoria finală asupra răului, asupra păcatului și asupra morții este cu adevărat aceea a binelui, a harului, a vieții, a lui Dumnezeu.

Ca pentru prima comunitate creștină, rugăciunea ne ajută să citim istoria personală și colectivă în perspectiva cea mai corectă și fidelă, aceea a lui Dumnezeu. Și noi vrem să reînnoit cererea darului Duhului Sfânt, care să încălzească inima și să lumineze mintea, pentru a recunoaște cum Domnul realizează invocațiile noastre după voința sa de iubire și nu după ideile noastre. Conduși de Duhul lui Isus Cristos, vom fi capabili să trăim cu seninătate, curaj și bucurie orice situație din viață și împreună cu sfântul Paul să ne lăudăm „în încercări, știind că încercarea duce răbdare, răbdarea virtute, virtutea speranță”: acea speranță care „nu înșală pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,3-5). Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.04.2012
Publicarea pe acest sit: 18.04.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns