Audienţa generală de miercuri

Despre Anul Credinței
miercuri, 17 octombrie 2012

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să fac introducerea la noul ciclu de cateheze, care se va dezvolta de-a lungul întregului An al Credinței abia început și care întrerupe – pentru această perioadă – ciclul dedicat școlii rugăciunii. Cu Scrisoarea apostolică Porta fidei am convocat acest An special, tocmai pentru ca Biserica să reînnoiască entuziasmul de a crede în Isus Cristos, unic Mântuitor al lumii, să reînsuflețească bucuria de a merge pe calea pe care ne-a indicat-o și să mărturisească în mod concret forța transformatoare a credinței.

Aniversarea celor cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican este o ocazie importantă pentru a ne întoarce la Dumnezeu, pentru a aprofunda și a trăi cu mai mare curaj propria credință, pentru a întări apartenența la Biserică, „maestră de umanitate”, care, prin vestirea Cuvântului, celebrarea Sacramentelor și operele de caritate ne conduce să îl întâlnim și să îl cunoaștem pe Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Nu este vorba despre întâlnirea cu o idee sau cu un proiect de viață, ci cu o Persoană vie care ne transformă în profunzime pe noi înșine, revelându-ne adevărata noastră identitate de fii ai lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Cristos reînnoiește raporturile noastre umane, orientându-le, zi de zi, spre o mai mare solidaritate și fraternitate, în logica iubirii. A avea credință în Domnul nu este un fapt care interesează numai inteligența noastră, zona științei intelectuale, ci este o schimbare care implică viața, pe noi înșine în întregime: sentiment, inimă, inteligență, voință, trup, emoții, relații umane. Cu credința se schimbă cu adevărat totul în noi și pentru noi și se revelează cu claritate destinul nostru, adevărul vocației noastre în cadrul istoriei, sensul vieții, gustul de a fi pelerini spre Patria cerească.

Dar – ne întrebăm – credința este cu adevărat forța transformatoare în viața noastră, în viața mea? Sau este numai unul dintre elementele care fac parte din existență, fără a fi cel determinant care o implică total? Cu catehezele din acest An al Credinței am vrea să facem un drum pentru a întări sau a regăsi bucuria credinței, înțelegând că ea nu este ceva străin, dezlipit de viața concretă, ci îi este sufletul. Credința într-un Dumnezeu care este iubire și care s-a apropiat de om întrupându-se și dăruindu-se pe Sine însuși pe cruce pentru a ne mântui și a ne redeschide porțile cerului, indică în mod luminos că numai în iubire constă plinătatea omului. Astăzi este necesar să reafirmăm aceasta cu claritate, în timp ce transformările culturale în desfășurare arată adesea atâtea forme de barbarie, care trec sub semnul de „cuceriri ale civilizației”: credința afirmă că nu există adevărată umanitate decât în locurile, în gesturile, în timpurile și în formele în care omul este însuflețit de iubirea care vine de la Dumnezeu, se exprimă ca dar, se manifestă în relații bogate în iubire, în compasiune, în atenție și în slujire dezinteresată față de celălalt. Unde există dominare, posesie, exploatare, comercializarea celuilalt pentru propriul egoism, unde există aroganța eului închis în el însuși, omul este sărăcit, degradat, desfigurat. Credința creștină, activă în caritate și puternică în speranță, nu limitează, ci umanizează viața, ba chiar o face pe deplin umană.

Credința înseamnă a primi acest mesaj transformator în viața noastră, înseamnă a primi revelația lui Dumnezeu, care ne face cunoscut cine este El, cum acționează, care sunt proiectele Sale pentru noi. Desigur, misterul lui Dumnezeu rămâne mereu dincolo de conceptele noastre și de rațiunea noastră, de riturile noastre și de rugăciunile noastre. Totuși, cu revelația însuși Dumnezeu se autocomunică, se relatează, se face accesibil. Și noi suntem făcuți capabili să ascultăm Cuvântul Său și să primim adevărul Său. Iată așadar minunăția credinței: Dumnezeu, în iubirea Sa, creează în noi – prin lucrarea Duhului Sfânt – condițiile adecvate pentru ca să putem recunoaște Cuvântul Său. Însuși Dumnezeu, în voința Sa de a se manifesta, de a intra în contact cu noi, de a se face prezent în istoria noastră, ne face capabili să îl ascultăm și să îl primim. Sfântul Paul exprimă asta cu bucurie și recunoștință astfel: „Și, de aceea, noi îi mulțumim lui Dumnezeu fără încetare pentru că, primind cuvântul lui Dumnezeu pe care l-ați auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci așa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care acționează cu putere în voi, cei care credeți” (1Tes 2,13).

Dumnezeu s-a revelat prin cuvinte și fapte într-o întreagă lungă istorie de prietenie cu omul, care culminează în Întruparea Fiului lui Dumnezeu și în Misterul său de Moarte și Înviere. Dumnezeu nu numai că s-a revelat în istoria unui popor, nu numai că a vorbit prin intermediul Profeților, ci a traversat cerul său pentru a intra în pământul oamenilor ca om, pentru ca să îl putem întâlni și asculta. De la Ierusalim, vestirea Evangheliei mântuirii s-a răspândit astfel până la marginile pământului. Biserica, născută din coasta lui Cristos, a devenit purtătoare a unei noi speranțe solide: Isus din Nazaret, răstignit și înviat, Mântuitor al lumii, care șade la dreapta Tatălui și este judecătorul celor vii și al celor morți. Aceasta este kerigma, vestea centrală și năvalnică a credinței. Dar încă de la începuturi s-a pus problema „regulii credinței”, adică a fidelității credincioșilor față de adevărul Evangheliei, în care să se rămână tari, față de adevărul mântuitor despre Dumnezeu și despre om care trebuie păstrat și transmis. Sfântul Paul scrie: „Vă aduc aminte, fraților, evanghelia pe care v-am predicat-o, pe care voi ați primit-o și în care ați rămas, prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa cum v-am predicat-o eu, altfel, în zadar ați crezut” (1Cor 15,1-2).

Dar unde găsim formula esențială a credinței? Unde găsim adevărurile care ne-au fost transmise cu fidelitate și care constituie lumina pentru viața noastră zilnică? Răspunsul este simplu: în Crez, în Mărturisirea de Credință sau Simbolul credinței, noi ne legăm din nou cu evenimentul originar al Persoanei și al istoriei lui Isus din Nazaret; devine concret ceea ce Apostolul neamurilor le spunea creștinilor din Corint: „Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi” (1Cor15,3). Și astăzi avem nevoie ca să fie mai bine cunoscut, înțeles și rugat Crezul. Mai ales este important ca să fie, ca să spunem așa, „recunoscut” Crezul. De fapt, a cunoaște ar putea să fie o operațiune numai intelectuală, în timp ce „a recunoaște” vrea să însemne nevoia de a descoperi legătura profundă dintre adevărurile pe care le mărturisim în Crez și existența noastră zilnică, pentru ca aceste adevăruri să fie cu adevărat și în mod concret – așa cum au fost mereu – lumină pentru pașii trăirii noastre, apă care irigă arsurile drumului nostru, viață care învinge anumite deșerturi din viața contemporană. În Crez se altoiește viața morală a creștinului, care găsește în el fundamentul său și justificarea sa.

Nu este o întâmplare că Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a dorit ca să fie fundamentat pe Crez Catehismul Bisericii Catolice, normă sigură pentru învățătura credinței și izvor sigur pentru o cateheză reînnoită. A fost vorba de a confirma și de a păstra acest nucleu central al adevărurilor credinței, făcându-l într-un limbaj mai inteligibil pentru oamenii din timpul nostru, pentru noi. Este o obligație a Bisericii să transmită credința, să comunice Evanghelia, pentru ca adevărurile creștine să fie lumină în noile transformări culturale, iar creștinii să fie capabili să dea cont de speranța pe care o poartă (cf. 1Pt3,14). Astăzi trăim într-o societate profund schimbată, chiar și față de trecutul apropiat, o societate în continuă mișcare. Procesele secularizării și ale unei mentalități nihiliste răspândite, în care totul este relativ, au marcat puternic mentalitatea comună. Astfel, viața este trăită adesea cu ușurătate, fără idealuri clare și speranțe solide, în cadrul legăturilor sociale și familiale instabile, provizorii. Mai ales noile generații nu sunt educate la căutarea adevărului și a sensului profund al existenței care să depășească contingentul, la stabilitatea afectelor, la încredere. Dimpotrivă, relativismul duce la a nu avea puncte ferme, suspiciunea și volubilitatea provoacă rupturi în raporturile umane, în timp ce viața este trăită în cadrul experimentelor care durează puțin, fără asumarea responsabilității. Dacă individualismul și relativismul par să domine sufletul multor contemporani, nu se poate spune că credincioșii rămân total imuni la aceste pericole, cu care suntem confruntați în transmiterea credinței. Studiul promovat în toate continentele pentru celebrarea Sinodului Episcopilor despre Noua Evanghelizare, a evidențiat câteva: o credință trăită într-un mod pasiv și privat, refuzarea educației la credință, fractura dintre viață și credință.

Creștinul adesea nu cunoaște nici măcar nucleul central al propriei credințe catolice, al Crezului, așa încât lasă spațiu unui anumit sincretism și relativism religios, fără claritate cu privire la adevărurile care trebuie crezute și la singularitatea mântuitoare a creștinismului. Nu este așa de departe astăzi riscul de a construi, ca să spunem așa, o religie „făcută manual”. În schimb trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu, la Dumnezeul lui Isus Cristos, trebuie să redescoperim mesajul Evangheliei, să îl facem să intre în mod mai profund în conștiințele noastre și în viața zilnică. În catehezele din acest An al Credinței aș vrea să ofer un ajutor pentru a parcurge acest drum, pentru a relua și aprofunda adevărurile centrale ale credinței despre Dumnezeu, despre om, despre Biserică, despre întreaga realitate socială și cosmică, meditând și reflectând asupra afirmațiilor din Crez. Și aș vrea ca să rezulte clar că aceste conținuturi sau adevăruri ale credinței (fides quae) se leagă direct cu trăirea noastră; că ele cer o convertire a existenței, care dă viață unui nou mod de a crede în Dumnezeu (fides qua). A-l cunoaște pe Dumnezeu, a-l întâlni, a aprofunda trăsăturile Feței Sale pune în joc viața noastră, pentru că El intră în dinamismul profund ale ființei umane.

Fie ca drumul pe care îl vom face în acest an să ne facă pe toți să creștem în credința și în iubirea față de Cristos, pentru ca să învățăm să trăim, în alegerile și în acțiunile zilnice, viața bună și frumoasă a Evangheliei. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.10.2012
Publicarea pe acest sit: 17.10.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns