Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 22.
Maria Magdalena, apostolă a speranței
miercuri, 17 mai 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În aceste săptămâni reflecția noastră se mișcă, pentru a spune așa, în orbita misterului pascal. Astăzi o întâlnim pe cea care, conform evangheliilor, cea dintâi la văzut pe Isus înviat: Maria Magdalena. Se terminase de puțin timp odihna de sâmbătă. În ziua Pătimirii nu a fost timp pentru a completa riturile funebre; pentru aceasta, în acele zori pline de tristețe, femeile merg la mormântul lui Isus cu unguente parfumate. Prima care ajunge este ea: Maria din Magdala, una dintre discipolele care l-au însoțit pe Isus încă din Galileea, punându-se în slujba Bisericii care se năștea. În drumul său spre mormânt se oglindește fidelitatea atâtor femeie care sunt evlavioase mulți ani față de aleile din cimitire, în amintirea cuiva care nu mai este. Legăturile cele mai autentice nu sunt frânte nici măcar de moarte: există unii care continuă să iubească, deși persoana iubită a plecat pentru totdeauna.

Evanghelia (cf. In 20,1-2.11-18) o descrie pe Magdalena scoțând imediat în evidență că nu era o femeie cu entuziasme ușoare. De fapt, după prima vizită la mormânt, ea se întoarce dezamăgită în locul unde se ascundeau discipolii; le spune că piatra a fost dată la o parte de la intrarea în mormânt și prima sa ipoteză este cea mai simplă care se poate formula: cineva a luat trupul lui Isus. Astfel prima veste pe care o aduce Maria nu este cea a învierii, ci a unui furt pe care l-au făcut niște necunoscuți, în timp ce tot Ierusalimul dormea.

După aceea evangheliile relatează despre o a doua călătorie a Magdalenei spre mormântul lui Isus. Era încăpățânată ea! A mers, s-a întors… pentru că nu se convingea! De data aceasta pasul său este lent, foarte greu. Maria suferă dublu: înainte de toate datorită morții lui Isus și apoi datorită dispariției inexplicabile a trupului său.

În timp ce se apleacă aproape de mormânt, cu ochii plini de lacrimi, Dumnezeu o surprinde în maniera cea mai neașteptată. Evanghelistul Ioan subliniază cât de persistentă este orbirea sa: nu-și dă seama de prezența a doi îngeri care o interoghează, și nici nu devine bănuitoare văzându-l pe omul din spatele ei, pe care ea crede că este paznicul grădinii. Și în schimb descoperă evenimentul cel mai tulburător din istoria umană când în sfârșit este chemată pe nume: „Maria!” (v. 16).

Cât de frumos este să ne gândim că prima apariție a Celui Înviat – conform evangheliilor – a avut loc într-un mod așa de personal! Că există cineva care ne cunoaște, care vede suferința și dezamăgirea noastră și care se emoționează pentru noi și ne cheamă pe nume. Este o lege pe care o găsim sculptată în multe pagini ale evangheliei. În jurul lui Isus sunt atâtea persoane care-l caută pe Dumnezeu; însă realitatea cea mai minunată este că, mult timp înainte, există înainte de toate Dumnezeu care se preocupă pentru viața noastră, care vrea să o ridice și pentru a face asta ne cheamă pe nume, recunoscând fața personală a fiecăruia. Fiecare om este o istorie de iubire pe care Dumnezeu o scrie pe acest pământ. Fiecare dintre noi este o istorie de iubire a lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi Dumnezeu ne cheamă cu propriul nume: ne cunoaște pe nume, ne privește, ne așteaptă, ne iartă, are răbdare cu noi. Este adevărat sau nu este adevărat? Fiecare dintre noi trăiește această experiență.

Și Isus o cheamă: „Maria!”: revoluția vieții sale, revoluția destinată să transforme existență oricărui bărbat și oricărei femei, începe cu un nume care răsună în grădina mormântului gol. Evangheliile ne descriu fericirea Mariei: învierea lui Isus nu este o bucurie dată cu pipeta, ci o cascadă care cuprinde toată viața. Existența creștină nu este țesută din fericiri pufoase, ci din valuri care iau totul. Încercați să vă gândiți și voi, în această clipă, cu bagajul de dezamăgiri și înfrângeri pe care fiecare dintre noi le poartă în inimă, că există un Dumnezeu aproape de noi care ne cheamă pe nume și ne spune: „Ridică-te din nou, încetează să plângi, pentru că am venit ca să te eliberez!”. Este frumos acest lucru.

Isus nu este unul care se adaptează lumii, tolerând ca în ea să dureze moartea, tristețea, ura, distrugerea morală a persoanelor… Dumnezeul nostru nu este inert, ci Dumnezeul nostru – îmi permit cuvântul – este un visător: visează transformarea lumii și a realizat-o în misterul Învierii.

Maria ar vrea să-l îmbrățișeze pe Domnul său, dar El este de acum orientat spre Tatăl ceresc, în timp ce ea este trimisă să ducă fraților vestea. Și astfel acea femeie, care înainte de a-l întâlni pe Isus era în voia celui rău (cf. Lc 8,2), acum a devenit apostolă a noii și celei mai mari speranțe. Mijlocirea sa să ne ajute să trăim și noi această experiență: în ora plânsului și în ora abandonării să-l ascultăm pe Isus Înviat care ne cheamă pe nume și cu inima plină de bucurie să mergem ca să vestim: „L-am văzut pe Domnul!” (v. 18). Mi-am schimbat viața pentru că l-am văzut pe Domnul! Acum sunt diferit de cum eram înainte, sunt o altă persoană. M-am schimbat pentru că l-am văzut pe Domnul. Aceasta este forța noastră și aceasta este speranța noastră. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 17.05.2017
Publicarea pe acest sit: 17.05.2017
Etichete: ,

Comments are closed