Audienţa generală de miercuri

Familia – 19. Doliul
miercuri, 17 iunie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În parcursul de cateheză despre familie, astăzi luăm direct inspirație din episodul relatat de evanghelistul Luca, pe care tocmai l-am ascultat (cf. Lc 7,11-15). Este o scenă foarte înduioșătoare, care ne arată compasiunea lui Isus față de cel care suferă – în acest caz o văduvă care a pierdut unicul fiu – și ne arată și puterea lui Isus asupra morții.

Moartea este o experiență care privește toate familiile, fără nicio excepție. Face parte din viață; și totuși, când atinge afectele familiale, moartea nu reușește niciodată să ne apară naturală. Pentru părinți, a supraviețui pentru copiii lor este ceva deosebit de sfâșietor, care contrazice natura elementară a raporturilor care dau sens familiei însăși. Pierderea unui fiu sau a unei fiice este ca și cum s-ar opri timpul; se deschide un vârtej care înghite trecutul și chiar viitorul. Moartea, care răpește copilul mic sau tânăr, este o palmă dată promisiunilor, darurilor și jertfelor de iubire încredințate cu bucurie vieții căreia i-am dat naștere. De atâtea ori vin la Liturghie la Santa Marta părinți cu fotografia unui fiu, a unei fiice, copil, tânăr, tânără, și îmi spun: „A plecat, a plecat”. Și privirea este atât de îndurerată. Moartea atinge, și atunci când este un fiu atinge profund. Toată familia rămâne paralizată, amuțită.

Și ceva asemănător suferă și copilul care rămâne singur, prin pierderea unuia dintre părinți, sau a amândurora. Acea întrebare: „Dar unde este tata? Unde este mama?” – „Este în cer” – „Dar de ce nu îl văd?” Această întrebare acoperă o angoasă în inima copilului care rămâne singur. Golul abandonării care se deschide înlăuntrul său este cu atât mai neliniștitor datorită faptului că nu are nici măcar experiența suficientă pentru „a da un nume” la ceea ce s-a întâmplat. „Când se întoarce tata? Când se întoarce mama?” Ce să se răspundă când copilul suferă? Așa este moartea în familie.

În aceste cazuri moartea este ca o gaură neagră care se deschide în viața familiilor și la care nu știm să dăm nicio explicație. Și uneori se ajunge chiar să se dea vina pe Dumnezeu. Dar câți oameni – eu îi înțeleg – se supără pe Dumnezeu, înjură: „De ce mi-ai luat fiul, fiica? Dar Dumnezeu nu este, Dumnezeu nu există! Pentru ce a făcut aceasta?” De atâtea ori am auzit așa. Însă această supărare este cam aceea care vine din inima durerii mari; pierderea unui fiu sau a unei fiice, a tatălui sau a mamei, este o mare durere. Asta se întâmplă în continuu în familii. În aceste cazuri, am spus, moartea este aproape ca o gaură. Însă moartea fizică are „complici”, care sunt chiar mai răi decât ea și care se numesc ură, invidie, mândrie, avariție; așadar, păcatul lumii care lucrează pentru moarte și o face și mai dureroasă și nedreaptă. Afectele familiale apar ca victimele predestinate și lipsite de apărare ale acestor puteri auxiliare ale morții, care însoțesc istoria omului. Să ne gândim la „normalitatea” absurdă cu care, în anumite momente și în anumite locuri, evenimentele care adaugă oroare la moarte sunt provocate de ura și de indiferența altor ființe umane. Domnul să ne elibereze de obișnuirea cu acest lucru!

În poporul lui Dumnezeu, cu harul compasiunii sale dăruite în Isus, atâtea familii demonstrează cu faptele că moartea nu are ultimul cuvânt: acesta este un adevărat act de credință. De fiecare dată când familia în doliu – chiar teribil – găsește forța de a păstra credința și iubirea care ne unesc cu aceia pe care îi iubim, ea împiedică deja acum moartea ca să ia totul. Întunericul morții trebuie înfruntat cu o mai intensă muncă de iubire. „Dumnezeul meu, luminează întunericul meu!”, este invocația liturgiei de seară. În lumina Învierii Domnului, care nu abandonează pe nimeni dintre cei pe care Tatăl i i-a încredințat, noi putem să luăm morții „boldul” său, așa cum spunea apostolul Paul (1Cor 15,15); pentru să o împiedicăm să ne otrăvească viața, să facă zadarnice afectele, să ne facă să cădem în golul cel mai întunecos.

În această credință putem să ne mângâiem unul pe altul, știind că Domnul a învins moartea o dată pentru totdeauna. Cei dragi ai noștri nu au dispărut în întunericul nimicului: speranța ne asigură că ei sunt în mâinile bune și puternice ale lui Dumnezeu. Iubirea este mai puternică decât moartea. Pentru aceasta, drumul este de a face să crească iubirea, a o face mai solidă, și iubirea ne va păzi până în ziua în care orice lacrimă va fi ștearsă, când „nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere” (Ap 21,4). Dacă ne lăsăm susținuți de această credință, experiența doliului poate să genereze o solidaritatea mai puternică a legăturilor familiale, o nouă deschidere la durerea celorlalte familii, o nouă fraternitate cu familiile care se nasc și se renasc în speranță. A se naște și a se renaște în speranță, aceasta ne dă credința. Dar eu aș vrea să subliniez ultima frază din Evanghelia pe care am auzit-o astăzi (cf. Lc 7,11-15). După ce Isus readuce la viață acest tânăr, fiu al mamei care era văduvă, spune Evanghelia: „Isus l-a dat mamei sale”. Și aceasta este speranța noastră! Toți cei dragi ai noștri care au plecat, Domnul ni-i va da înapoi și noi ne vom întâlni împreună cu ei. Această speranță nu dezamăgește! Să ne amintim bine acest gest al lui Isus: „Și Isus l-a dat mamei sale”, așa va face Domnul cu toți cei dragi ai noștri în familie!

Această credință de ocrotește de viziunea nihilistă a morții, precum și de falsele mângâieri ale lumii, așa încât adevărul creștin „să nu riște să se amestece cu mitologii de diferite feluri, cedând în fața riturilor superstiției, antice sau moderne” (Papa Benedict al XVI-lea, Angelus din 2 noiembrie 2008). Astăzi este necesar ca păstorii și toți creștinii să exprime în mod mai concret simțul credinței față de experiența familială a doliului. Nu trebuie să se nege dreptul la plâns – trebuie să plângem în doliu -, și Isus „a izbucnit în plâns” și a fost „profund tulburat” datorită doliului grav al unei familii pe care o iubea (In 11,33-37). Mai degrabă putem să luăm din mărturia simplă și puternică a atâtor familii care au știut să perceapă, în trecerea foarte dură a morții, și trecerea sigură a Domnului, răstignit și înviat, cu promisiunea sa irevocabilă de înviere a morților. Lucrarea iubirii lui Dumnezeu este mai puternică decât lucrarea morții. Trebuie să devenim „complici” activi ai acelei iubiri, chiar ai acelei iubiri, cu credința noastră! Și să ne amintim de acel gest al lui Isus: „Și Isus l-a dat mamei sale”, așa va face cu toți cei dragi ai noștri și cu noi atunci când ne vom întâlni, când moartea va fi învinsă definitiv în noi. Ea este învinsă de crucea lui Isus. Isus ne va reda în familie tuturor!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.06.2015
Publicarea pe acest sit: 17.06.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns