Audienţa generală de miercuri

Semnificația timpului Postului Mare
miercuri, 17 februarie

Iubiți frați surori!

Începem astăzi, în Miercurea Cenușii, drumul Postului Mare: un drum care se întinde pe durata a patruzeci de zile și care ne duce la bucuria Paștelui Domnului. În acest itinerar spiritual nu suntem singuri, deoarece Biserica ne însoțește și ne susține încă de la început cu Cuvântul lui Dumnezeu, care cuprinde un program de viață spirituală și de angajare penitențială, și cu harul sacramentelor.

Cuvintele apostolului Paul ne oferă un program precis: „Vă îndemnăm să nu primiți harul lui Dumnezeu în zadar… Iată, acum este momentul potrivit, iată acum este ziua mântuirii” (2Cor 6,1-2). Într-adevăr, în viziunea creștină a vieții orice moment trebuie să fie numit potrivit și orice zi trebuie să fie numită zi a mântuirii, însă liturgia Bisericii referă aceste cuvinte într-un mod cu totul deosebit la timpul Postului Mare. Și faptul că cele patruzeci de zile de pregătire pentru Pa?ti sunt timp potrivit și de har îl putem înțelege chiar în apelul pe care ritul auster al impunerii cenușii ni-l adresează și care se exprimă, în liturgie, cu două formule: „Convertiți-vă și credeți în Evanghelie!”, „Amintește-ți că pământ ești și în pământ te vei întoarce!”.

Prima chemare este la convertire, cuvânt care trebuie luat în seriozitatea lui extraordinară, percepându-i noutatea surprinzătoare care provine din ea. De fapt, apelul la convertire scoate în evidență și denunță superficialitatea ușoară care caracterizează foarte des viața noastră. A ne converti înseamnă a schimba direcția în drumul vieții: însă nu cu o mică ajustare, ci cu o adevărată schimbare de sens a direcției. Convertire înseamnă a merge împotriva curentului, unde „curentul” este stilul de viață superficial, incoerent și iluzoriu, care adesea ne trage după el, ne domină și ne face sclavi ai răului sau oricum prizonieri ai mediocrității morale. În schimb, prin convertire tindem spre măsura înaltă a vieții creștine, ne încredințăm Evangheliei vii și personale, care este Cristos Isus. Persoana lui este ținta finală și sensul profund al convertirii, el este calea pe care toți sunt chemați să meargă în viață, lăsându-se luminați de lumina lui și susținuți de forța lui care mișcă pașii noștri. În felul acesta convertirea manifestă chipul său cel mai strălucitor și fascinant: nu este o simplă decizie morală, care corectează conduita noastră de viață, ci este o alegere de credință, care ne implică în întregime în comuniunea intimă cu persoana vie și concretă a lui Isus. A ne converti și a crede în evanghelie nu sunt două lucruri diferite sau într-un fel doar apropiate între ele, ci exprimă aceeași realitate. Convertirea este „da”-ul total al celui care-și încredințează propria existență evangheliei, răspunzând liber lui Cristos care cel dintâi se oferă omului ca și cale, adevăr și viață, ca acela care singur îl eliberează și-l mântuiește. Tocmai acesta este sensul primelor cuvinte cu care, conform evanghelistului Marcu, Isus începe predicarea „Evangheliei lui Dumnezeu”. „Timpul s-a împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape; convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15).

Acest „convertiți-vă și credeți în evanghelie” nu se află numai la începutul vieții creștine, ci îi însoțește toți pașii, rămâne reînnoindu-se și se răspândește ramificându-se în toate exprimările sale. În fiecare zi este moment potrivit și de har, pentru că fiecare zi ne solicită să ne încredințăm lui Isus, să avem încredere în el, să rămânem în el, să-i împărtășim stilul de viață, să învățăm de la el iubirea adevărată, să-l urmăm în împlinirea zilnică a voinței Tatălui, singura mare lege a vieții. În fiecare zi, chiar și atunci când nu lipsesc dificultățile și trudele, oboselile și căderile, chiar și atunci când suntem tentați să părăsim calea urmării lui Cristos și să ne închidem în noi înșine, în egoismul nostru, fără a ne da cont de necesitatea pe care o avem de a ne deschide iubirii lui Dumnezeu în Cristos, pentru a trăi aceeași logică de dreptate și de iubire. În recentul Mesaj pentru Postul Mare am voit să amintesc că „E nevoie de umilință pentru a accepta că avem nevoie ca un altul să mă elibereze «al meu», pentru a-mi da gratuit acel «al său». Aceasta se întâmplă îndeosebi în sacramentele Pocăinței și Euharistiei. Grație acțiunii lui Cristos, noi putem intra în dreptatea «mai mare», care este cea a iubirii (cf. Rom 13,8-10), dreptatea celui care se simte în orice caz tot mai debitor decât creditor, pentru că a primit mai mult decât se poate aștepta” (L’Osservatore romano, 5 februarie 2010, pag. 8).

Momentul potrivit și de har al Postului Mare ne arată propria semnificație spirituală și prin vechea formulă: Amintește-ți că ești pământ și în pământ te vei întoarce, pe care preotul o rostește atunci când impune pe capul nostru un pic de cenușă. Astfel suntem trimiși la începuturile istoriei umane, când Domnul i-a spus lui Adam după păcatul de la începuturi: „În sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea, până când te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat: pământ ești și în pământ te vei întoarce!” (Gen 3,19). Aici, cuvântul lui Dumnezeu ne amintește de fragilitatea noastră, ba chiar de moartea noastră, care este forma ei extremă. În fața fricii înnăscute de sfârșit, și încă și mai mult în contextul unei culturi care în atâtea moduri tinde să cenzureze realitatea și experiența umană a morții, liturgia din Postul Mare, pe de o parte, ne amintește de moarte invitându-ne la realism și la înțelepciune, dar, pe de altă parte, ne face mai ales să percepem și să trăim noutatea neașteptată pe care credința creștină o eliberează în realitatea morții însăși.

Omul este pământ și în pământ se va întoarce, dar este pământ prețios în ochii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu l-a creat pe om destinându-l la nemurire. Astfel formula liturgică „Amintește-ți că pământ ești și în pământ te vei întoarce” își află plinătatea semnificației sale în referința la noul Adam, Cristos. Și Domnul Isus a voit în mod liber să împărtășească soarta fragilității cu fiecare om, îndeosebi prin moartea sa pe cruce; dar tocmai această moarte, plină de iubirea sa față de Tatăl și față de omenire, a fost calea pentru învierea glorioasă, prin care Cristos a devenit izvor al unui har dăruit celor care cred în el și sunt făcuți părtași de însăși viața divină. Această viață care nu va avea sfârșit este deja în desfășurare în faza pământească a existenței noastre, dar va fi dusă la împlinire după „învierea trupului”. Micul gest al impunerii cenușii ne dezvăluie bogăția singulară a semnificației sale: este o invitație de a parcurge drumul Postului Mare ca o cufundare mai conștientă și mai intensă în misterul pascal al lui Cristos, în moartea și învierea lui, prin participarea la Euharistie și la viața de caritate, care se naște din Euharistie și în Euharistie în află împlinirea. Prin impunerea cenușii noi reînnoim angajarea noastră de a-l urma pe Isus, de a ne lăsa transformați de misterul său pascal, pentru a învinge răul și a face binele, pentru face să moară „omul vechi” din noi legat de păcat și a face să se nască „omul nou” transformat de harul lui Dumnezeu.

Iubiți prieteni! În timp ce ne pregătim să întreprindem drumul auster al Postului Mare, vrem să invocăm cu încredere deosebită ocrotirea și ajutorul Fecioarei Maria. Ea, prima care a crezut în Cristos, să ne însoțească în aceste patruzeci de zile de rugăciune intensă și de pocăință sinceră, pentru a ajunge să celebrăm, purificați și complet reînnoiți în minte și în spirit, marele mister al Paștelui Fiului ei.

Vă doresc tuturor un Post Mare binecuvântat!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.02.2010
Publicarea pe acest sit: 18.02.2010
Etichete: , ,

Lasă un răspuns