Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciune
miercuri, 16 mai 2012

Iubiți frați și surori,

În ultimele cateheze am reflectat asupra rugăciunii din Faptele Apostolilor, astăzi aș vrea să vorbesc despre rugăciune în Scrisorile sfântului Paul, Apostolul neamurilor. Înainte de toate aș vrea să notez că nu este o întâmplare că Scrisorile sale sunt introduse și se încheie cu expresii de rugăciune: la început mulțumire și laudă, iar la sfârșit urare pentru ca harul lui Dumnezeu să conducă drumul comunităților cărora le este adresată scrierea. Între formula de deschidere: „mulțumesc lui Dumnezeu, prin Isus Cristos” (Rom 1,8) și urarea finală: „harul Domnului Isus Cristos să fie cu voi toți” (1Cor 16,23) se dezvoltă conținuturile Scrisorilor Apostolului. Rugăciunea sfântului Paul este una care se manifestă într-o mare bogăție de forme care merg de la mulțumire la binecuvântare, de la laudă la cerere și la mijlocire, de la imn la implorare: o varietate de expresii care demonstrează că rugăciunea implică și pătrunde toate situațiile vieții, fie cele personale, fie cele ale comunităților cărora se adresează.

Un prim element pe care Apostolul vrea să ne facă să-l înțelegem este că rugăciunea nu trebuie să fie văzută ca o simplă faptă bună făcută de noi față de Dumnezeu, o acțiune a noastră. Este înainte de toate un dar, rod al prezenței vii, dătătoare de viață a Tatălui și a lui Isus Cristos în noi. În Scrisoarea către Romani scrie: „De asemenea, și Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu știm ce să cerem în rugăciune așa cum se cuvine, dar Duhul însuși intervine pentru noi cu suspine negrăite” (8,26). Și știm cât de adevărat este ceea ce spune Apostolul: „Nu știm ce să cerem în rugăciune așa cum se cuvine”. Vrem să ne rugăm, dar Dumnezeu este departe, nu avem cuvintele, limbajul, pentru a vorbi cu Dumnezeu, nici gândul. Putem doar să ne deschidem, să punem timpul nostru la dispoziția lui Dumnezeu, să așteptăm ca El să ne ajute să intrăm în dialogul adevărat. Apostolul spune: tocmai această lipsă de cuvinte, această absență de cuvinte, și totuși această dorință de a intra în contact cu Dumnezeu, este rugăciune pe care Duhul Sfânt nu numai că o înțelege, ci o duce, o interpretează, la Dumnezeu. Tocmai această slăbiciune a noastră devine, prin Duhul Sfânt, adevărată rugăciune, adevărat contact cu Dumnezeu. Duhul Sfânt este aproape interpretul care ne face pe noi înșine să înțelegem și pe Dumnezeu ce anume vrem să spunem.

În rugăciune noi experimentăm, mai mult decât în alte dimensiuni ale existenței, slăbiciunea noastră, sărăcia noastră, faptul că suntem creaturi, pentru că suntem puși în fața atotputerniciei și transcendenței lui Dumnezeu. Și cu cât înaintăm mai mult în ascultare și în dialogul cu Dumnezeu, pentru ca rugăciunea să devină respirația zilnică a sufletului nostru, cu atât mai mult percepem și sensul limitei noastre, nu numai în fața situațiilor concrete de fiecare zi, ci și în raportul însuși cu Domnul. Crește atunci în noi nevoia de a ne încrede, de a ne încredința tot mai mult Lui; înțelegem că „nu știm ce să cerem în rugăciune așa cum se cuvine” (Rom 8,26). Și Duhul Sfânt e cel care ajută incapacitatea noastră, luminează mintea noastră și încălzește inima noastră, conducând adresarea noastră către Dumnezeu. Pentru sfântul Paul rugăciunea este mai ales acțiune a Duhului în omenitatea noastră, pentru a lua asupra sa slăbiciunea noastră și a ne transforma din oameni legați de realitățile materiale în oameni spirituali. În Prima Scrisoare către Corinteni spune: „Iar noi nu am primit duhul lumii, ci am primit Duhul care este din Dumnezeu, ca să cunoaștem darurile care ne-au fost date de Dumnezeu. Despre acestea vorbim, nu în cuvinte învățate de la înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duh, demonstrând prin cuvintele spirituale realitățile spirituale” (2,12-13). Prin locuirea sa în fragilitatea noastră umană, Duhul Sfânt ne schimbă, mijlocește pentru noi, ne conduce spre înălțimile lui Dumnezeu (cf. Rom 8,26).

Cu această prezență a Duhului Sfânt se realizează unirea noastră cu Cristos, pentru că este vorba de Duhul Fiului lui Dumnezeu, în care suntem făcuți fii. Sfântul Paul vorbește despre Duhul lui Cristos (cf. Rom 8,9), nu numai despre Duhul lui Dumnezeu. Este clar: dacă Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Duhul său este și Duhul lui Dumnezeu și astfel dacă Duhul lui Dumnezeu, Duh al lui Cristos, a devenit deja foarte apropiat de noi în Fiul lui Dumnezeu și Fiu al omului, Duhul lui Dumnezeu devine și duh omenesc și ne atinge; putem intra în comuniunea Duhului. Este ca și cum ar spune că nu numai Dumnezeu Tatăl s-a făcut vizibil în Întruparea Fiului, ci și Duhul lui Dumnezeu se manifestă în viața și în acțiunea lui Isus, a lui Isus Cristos, care a trăit, a fost răstignit, a murit și a înviat. Apostolul amintește că „nimeni nu poate să spună „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,3). Așadar duhul orientează inima noastră spre Isus Cristos, așa încât „nu mai trăim noi, ci Cristos trăiește în noi” (cf. Gal 2,20). În Cateheze despre Sacramente, reflectând asupra Euharistiei, sfântul Ambroziu afirmă: „Cine se îmbată cu Duhul Sfânt este înrădăcinat în Cristos” (5, 3, 17: PL 450).

Și acum aș vrea să evidențiez trei consecințe în viața noastră creștină atunci când lăsăm să acționeze în noi nu duhul lumii, ci Duhul lui Cristos ca principiu interior al întregii noastre acțiuni.

Înainte de toate, cu rugăciunea însuflețită de Duhul Sfânt suntem puși în condiția de a părăsi și a depăși orice formă de frică sau de sclavie, trăind libertatea autentică a fiilor lui Dumnezeu. Fără rugăciunea care alimentează în fiecare zi existența noastră în Cristos, într-o intimitate care crește progresiv, suntem în condiția descrisă de sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: nu facem binele pe care-l vrem, ci răul pe care nu-l vrem (cf. Rom 7,19). Și aceasta este expresia înstrăinării ființei umane, a distrugerii libertății noastre, datorită circumstanțelor existenței noastre din cauza păcatului strămoșesc: vrem binele pe care nu-l facem și facem ceea ce nu voim și facem ceea ce nu voim, răul. Apostolul vrea să ne facă să înțelegem că nu este înainte de toate voința noastră cea care ne eliberează de aceste condiții și nici Legea, ci Duhul Sfânt. Și pentru că „unde este Duhul Domnului acolo este libertate” (2Cor 3,17), cu rugăciunea experimentăm libertatea dăruită de Duhul: o libertate autentică, ce este libertate de rău și de păcat pentru bine și pentru viață, pentru Dumnezeu. Libertatea Duhului, continuă sfântul Paul, nu se identifică niciodată nici cu libertinajul, nici cu posibilitatea de a face alegerea răului, ci cu „rodul Duhului: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpătarea” (Gal 5,22). Aceasta este adevărata libertate: a putea realmente să urmăm dorința de bine, de adevărată bucurie, de comuniune cu Dumnezeu și să nu fim asupriți de circumstanțele care ne cer alte direcții.

O a doua consecință care are loc în viața noastră atunci când lăsăm să acționeze în noi Duhul lui Cristos este că însuși raportul cu Dumnezeu devine așa de profund încât nu este deteriorat de nici o realitate sau situație. Înțelegem așadar că prin rugăciune nu suntem eliberați de încercări sau de suferințe, ci putem să le trăim în unire cu Cristos, cu suferințele sale, în perspectiva de a fi părtași și de gloria sa (cf. Rom 8,17). De multe ori, în rugăciunea noastră, îi cerem lui Dumnezeu să fim eliberați de răul fizic și spiritual și facem asta cu mare încredere. Totuși, adesea avem impresia că nu suntem ascultați și atunci riscăm să ne descurajăm și să nu perseverăm. În realitate, nu există strigăt uman care să nu fie ascultat de Dumnezeu și tocmai în rugăciunea constantă și fidelă înțelegem cu sfântul Paul că „suferințele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela” (Rom 8,18). Rugăciunea nu ne scutește de încercare și de suferințe, mai mult – spune sfântul Paul – „noi suspinăm în noi înșine, așteptând înfierea și răscumpărarea trupului nostru” (Rom 8,23); el spune că rugăciunea nu ne scutește de suferință, dar rugăciunea ne permite să o trăim și să înfruntăm cu o forță nouă, cu aceeași încredere a lui Isus, care – conform Scrisorii către Evrei – „în zilele vieții sale pământești, el a oferit, cu strigăte puternice și cu lacrimi, rugăciuni și cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte și a fost ascultat datorită evlaviei lui” (5,7). Răspunsul lui Dumnezeu Tatăl dat Fiului, strigătelor sale puternice și lacrimilor sale, nu a fost eliberarea de suferințe, de cruce, de moarte, ci a fost o ascultare mult mai mare, un răspuns mult mai profund; prin cruce și moarte Dumnezeu a răspuns cu învierea Fiului, cu noua viață. Rugăciunea însuflețită de Duhul Sfânt ne face și pe noi să trăim în fiecare zi drumul vieții cu încercările și suferințele sale în speranță deplină, în încredere în Dumnezeu care răspunde așa cum i-a răspuns Fiului.

Și a treia, rugăciunea credinciosului se deschide și la dimensiunile umanității și ale întregii creații, luând asupra sa „așteptarea cu nerăbdare a creației, îndreptată spre revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19). Asta înseamnă că rugăciunea, susținută de Duhul lui Cristos care vorbește în interiorul nostru, nu rămâne niciodată închisă în ea însăși, nu este niciodată numai rugăciune pentru mine, ci se deschide spre împărtășirea suferințelor timpului nostru, ale celorlalți. Devine mijlocire pentru ceilalți și astfel eliberare de mine, canal de speranță pentru toată creația, expresie a acelei iubiri a lui Dumnezeu care este revărsată în inimile noastre prin intermediul Duhului care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5). Și tocmai acesta este un semn al unei adevărate rugăciuni, care nu se termină în noi înșine, ci se deschide pentru ceilalți și astfel mă eliberează, astfel ajută pentru răscumpărarea lumii.

Iubiți frați și surori, sfântul Paul ne învață că în rugăciunea noastră trebuie să ne deschidem la prezența Duhului Sfânt, care se roagă în noi cu suspine negrăite, pentru a ne face să aderăm la Dumnezeu cu toată inima noastră și cu toată ființa noastră. Duhul lui Cristos devine forța rugăciunii noastre „slabe”, lumina rugăciunii noastre „stinse”, focul rugăciunii noastre „aride”, dăruindu-ne adevărata libertate interioară, învățându-ne să înfruntăm încercările existenței, având certitudinea că nu suntem singuri, deschizându-ne la orizonturile umanității și ale creației „care suspină și suferă durerile unei nașteri” (Rom 8,22). Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.05.2012
Publicarea pe acest sit: 17.05.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns