Audienţa generală de miercuri

Geniul sfântului Toma de Aquino
miercuri, 16 iunie 2010

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să continui prezentarea sfântului Toma de Aquino, un teolog de o așa valoare încât studierea gândirii sale a fost recomandată în mod explicit de Conciliul al II-lea din Vatican în două documente, decretul Optatam totius, despre formarea la preoție, și declarația Gravissimum educationis, care tratează despre educația creștină. De altfel, deja în anul 1880 Papa Leon al XIII-lea, marele său admirator și promotor al studiilor tomiste, a voit să-l declare pe sfântul Toma ca Patron al Școlilor și al Universităților Catolice.

Motivul principal al acestei aprecieri se află nu numai în conținutul învățăturii sale, ci și în metoda adoptată de el, mai ales noua sa sinteză și distincție între filozofie și teologie. Părinții Bisericii se confruntau cu diferite filozofii de tip platonic, în care se prezenta o viziune completă despre lume și despre viață, incluzând problema lui Dumnezeu și a religiei. În confruntarea cu aceste filozofii, ei înșiși elaboraseră o viziune completă despre realitate, pornind de la credință și folosind elemente din platonism, pentru a răspunde la problemele esențiale ale oamenilor. Această viziune, bazată pe revelația biblică și elaborată cu un platonism corectat în lumina credinței, ei o numeau „filozofia noastră”. Cuvântul „filozofie” nu era deci expresie a unui sistem pur rațional și, ca atare, distinct de credință, ci însușit și gândit de rațiune; desigur o viziune care mergea dincolo de capacitățile proprii ale rațiunii, dar care, ca atare, era și satisfăcătoare pentru ea. Pentru sfântul Toma întâlnirea cu filozofia pre-creștină a lui Aristotel (mort în jurul anului 322 î.C.) deschidea o nouă perspectivă. Filozofia aristotelică era, desigur, o filozofie elaborată fără cunoașterea Vechiului și a Noului Testament, o explicație a lumii fără revelație, numai prin rațiune. Și această raționalitate care rezulta era convingătoare. Astfel, vechea formă a „filozofiei noastre” a părinților nu mai funcționa. Relația dintre filozofie și teologie, dintre credință și rațiune, trebuia regândită. Exista o „filozofie” completă și convingătoare în ea însăși, o raționalitate care precede credința, și apoi „teologia”, o gândire cu credința și în credință. Problema urgentă era aceasta: lumea raționalității, filozofia gândită fără Cristos, și lumea credinței sunt compatibile? Sau se exclud? Nu lipseau elemente care afirmau incompatibilitatea între cele două lumi, însă sfântul Toma era ferm convins de compatibilitatea lor – ba chiar că filozofia elaborată fără cunoașterea lui Cristos aproape că aștepta lumina lui Isus pentru a fi completă. Aceasta a fost marea „uimire” a sfântului Toma, care a determinat drumul său de gânditor. A arăta această independență de filozofie și teologie și, în același timp, relaționalitatea lor reciprocă a fost misiunea istorică a marelui învățător. Și astfel se înțelege că, în secolul al XIX-lea, când se declara puternic incompatibilitatea dintre rațiunea modernă și credință, Papa Leon al XIII-lea l-a indicat pe sfântul Toma drept călăuză în dialogul dintre una și cealaltă. În munca sa teologică, sfântul Toma presupune și concretizează această relaționalitate. Credința consolidează, integrează și luminează patrimoniul de adevăr pe care rațiunea umană îl dobândește. Încrederea pe care sfântul Toma o acordă acestor două instrumente ale cunoașterii – credința și rațiunea – poate fi referită la convingerea că ambele provin din unicul izvor al oricărui adevăr, Logos-ul divin, care acționează fie în cadrul creației, fie în cel al răscumpărării.

Împreună cu acordul dintre rațiune și credință, trebuie să se recunoască, pe de altă parte, că ele se folosesc de proceduri de cunoaștere diferite. Rațiunea primește un adevăr în virtutea clarității sale intrinsece, mediate sau nemediate; credința, în schimb, acceptă un adevăr pe baza autorității cuvântului lui Dumnezeu care se revelează. Scrie sfântul Toma la începutul operei sale Summa Theologiae: „Este dublă ordinea științelor; unele pornesc de la principii cunoscute prin lumina naturală a rațiunii, cum este matematica, geometria și altele asemenea; altele pornesc de la principii cunoscute printr-o știință superioară: după cum perspectiva pornește de la principii cunoscute prin intermediul geometriei și muzica de la principii cunoscute prin intermediul matematicii. Și în acest mod sfânta învățătură (adică teologia) este o știință care pornește de la principii cunoscute prin lumina unei științe superioare, adică știința lui Dumnezeu și a sfinților” (I, q. 1, a. 2).

Această distincție asigură autonomia atât a științelor umane, cât și a științelor teologice. Însă ea nu echivalează cu despărțirea, ci implică mai degrabă o colaborare reciprocă și avantajoasă. De fapt, credința ocrotește rațiunea de orice tentație de neîncredere în propriile capacități, o stimulează să se deschidă la orizonturi tot mai vaste, ține vie în ea căutarea fundamentelor și, atunci când rațiunea însăși se ocupă de sfera supranaturală a raportului dintre Dumnezeu și om, îmbogățește munca sa. De exemplu, conform sfântului Toma, rațiunea umană poate desigur să ajungă la afirmarea existenței unui singur Dumnezeu, însă numai credința, care primește Revelația divină, este în măsură să ia din misterul iubirii lui Dumnezeu Unul și Întreit.

Pe de altă parte, nu numai credința ajută rațiunea. Și rațiunea, cu mijloacele sale, poate face ceva important pentru credință, aducându-i un triplu serviciu pe care sfântul Toma îl rezumă în introducerea de la comentariul său la De Trinitate a lui Boetius: „A demonstra fundamentele credinței; a explica prin asemănări adevărurile credinței; a respinge obiecțiile care se aduc împotriva credinței” (q. 2, a. 2). Toată istoria teologiei este, în fond, exercitarea acestei activități a inteligenței, care arată inteligibilitatea credinței, articularea și armonia ei internă, raționalitatea ei și capacitatea ei de a promova binele omului. Corectitudinea raționamentelor teologice și reala lor semnificație de cunoaștere se bazează pe valoarea limbajului teologic, care este, conform sfântului Toma, îndeosebi un limbaj analogic. Distanța dintre Dumnezeu, Creatorul, și ființa creaturilor sale este infinită; neasemănarea este mereu mai mare decât asemănarea (cf. DS 806). Cu toate acestea, în toată diferența dintre Creator și creatură, există o analogie între ființa creată și ființa Creatorului, care ne permite să vorbim cu cuvinte umane despre Dumnezeu.

Sfântul Toma a întemeiat doctrina despre analogie, în afară de argumentările în mod rafinat filozofice, și pe faptul că prin Revelație însuși Dumnezeu ne-a vorbit și ne-a autorizat, deci, să vorbim despre el. Consider important să amintesc această învățătură. De fapt, ea ne ajută să depășim câteva obiecții ale ateismului contemporan, care neagă că limbajul religios este înzestrat cu o semnificație obiectivă, și susține, în schimb, că are numai o valoare subiectivă sau pur și simplu emotivă. Această obiecție rezultă din faptul că gândirea pozitivistă este convinsă că omul nu cunoaște ființa, ci numai funcțiile experimentabile ale realității. Cu sfântul Toma și cu marea tradiție filozofică noi suntem convinși că, în realitate, omul nu cunoaște numai funcțiile, obiect al științelor naturale, ci cunoaște ceva din ființa însăși – de exemplu cunoaște persoana, acel tu al celuilalt, și nu doar aspectul fizic și biologic al ființei.

În lumina acestei învățături a sfântului Toma, teologia afirmă că, oricât de limitat ar fi, limbajul religios este înzestrat cu sens – pentru că atingem ființa – precum o săgeată se îndreaptă spre realitatea pe care o semnifică. Acest acord fundamental dintre rațiunea umană și credința creștină se poate vedea într-un alt principiu fundamental al gândirii sfântului Toma de Aquino: Harul divin nu anulează, ci presupune și perfecționează natura umană. Aceasta din urmă, de fapt, chiar și după păcat, nu este complet coruptă, ci rănită și slăbită. Harul, dăruit de Dumnezeu și comunicat prin misterul Cuvântului întrupat, este un dar absolut gratuit cu care natura este vindecată, potențată și ajutată să urmărească dorința înnăscută în inima oricărui bărbat și a oricărei femei: fericirea. Toate facultățile ființei umane sunt purificate, transformate și înălțate de harul divin.

O aplicație importantă a acestei relații dintre natură și har se observă în teologia morală a sfântului Toma de Aquino, care este de mare actualitate. În centrul învățăturii sale în acest domeniu el pune legea cea nouă, care este legea Duhului Sfânt dat tuturor celor care cred în Cristos. La acest har se unește învățătura scrisă și orală a adevărurilor doctrinale și morale, transmisă de Biserică. Sfântul Toma, subliniind rolul fundamental, în viața morală, a acțiunii Duhului Sfânt, a harului, din care provin virtuțile teologale și morale, ne face să înțelegem că orice creștin poate să ajungă la înaltele perspective din „Predica de pe Munte” dacă trăiește un raport autentic de credință în Cristos, dacă se deschide la acțiunea Duhului său Sfânt. Însă – adaugă sfântul Toma de Aquino – „chiar dacă harul este mai eficace decât natura, totuși natura este mai esențială pentru om” (Summa Theologiae, I, q. 29, a. 3), motiv pentru care, în perspectiva morală creștină există un loc pentru rațiune, care este capabilă să discearnă legea morală naturală. Rațiunea poate s-o recunoască luând în considerare ceea ce este bine să facă și ceea ce este bine să evite pentru dobândirea acelei fericiri care este îndrăgită de fiecare și care impune și o responsabilitate față de alții, deci, căutarea binelui comun. Cu alte cuvinte, virtuțile omului, teologale și morale, sunt înrădăcinate în natura umană. Harul divin însoțește, susține și stimulează angajarea etică, dar, în sine, conform sfântului Toma, toți oamenii, credincioși sau necredincioși, sunt chemați să recunoască exigențele naturii umane exprimate în legea naturală și să se inspire din ea în formularea legilor pozitive, adică acelea date de autoritățile civile și politice pentru a reglementa conviețuirea umană.

Atunci când legea naturală și responsabilitatea pe care ea o implică sunt negate, se deschide în mod dramatic calea spre relativismul etic pe planul individual și spre totalitarismul statului pe planul politic. Apărarea drepturilor universale ale omului și afirmarea valorii absolute a demnității persoanei cer un fundament. Nu este chiar legea naturală acest fundament, cu valorile ne-negociabile pe care ea le indică? Venerabilul Ioan Paul al II-lea scria în enciclica sa Evangelium vitae cuvinte care rămân de mare actualitate: „Așadar, este urgent pentru viitorul societății și pentru dezvoltarea unei democrații sănătoase, să se redescopere existența de valori umane și morale esențiale și native, care provin din însuși adevărul ființei umane, și exprimă și tutelează demnitatea persoanei: de aceea, valori pe care nici un individ, nici o majoritate și nici un stat nu le vor putea crea, modifica sau distruge vreodată, ci vor trebui numai să le recunoască, să le respecte și să le promoveze” (nr. 71).

În concluzie, Toma ne propune un concept despre rațiunea umană larg și încrezător: larg pentru că nu este limitat la spațiile așa-numitei rațiuni empirico-științifice, ci deschisă la toată ființa, deși și la problemele fundamentale și la care nu se poate renunța ale vieții umane; și încrezător pentru că rațiunea umană, mai ales dacă primește inspirațiile credinței creștine, este promotoare a unei civilizații care recunoaște demnitatea persoanei, intangibilitatea drepturilor sale și forța de constrângere a obligațiilor sale. Nu surprinde faptul că doctrina cu privire la demnitatea persoanei, fundamentală pentru recunoașterea inviolabilității drepturilor omului, s-a format în locuri de gândire care au receptat moștenirea sfântului Toma de Aquino, care avea un concept foarte înalt despre creatura umană. A definit-o, cu limbajul său în mod riguros filozofic, „ceea ce există mai perfect în toată natura, adică un subiect subzistent într-o natură rațională” (Summa Theologiae, I, q. 29, a. 3).

Profunzimea gândirii sfântului Toma de Aquino provine – să nu uităm asta niciodată – din credința lui vie și din evlavia lui ferventă, pe care o exprima în rugăciuni inspirate, ca aceasta în care îi cere lui Dumnezeu: „Dă-mi, te rog, o voință care să te caute, o înțelepciune care să te găsească, o viață care să-ți placă, o perseverență care să te aștepte cu încredere și o încredere care la sfârșit să ajungă să te aibă”.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 16.06.2010
Publicarea pe acest sit: 16.06.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns