Audienţa generală de miercuri

Isus Cristos, Mediator și plinătate a întregii revelații
miercuri, 16 ianuarie 2013

Iubiți frați și surori,

Conciliul Vatican II, în Constituția despre Revelația divină Dei Verbum, afirmă că adevărul intim al întregii Revelații a lui Dumnezeu strălucește pentru noi „în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii Revelații” (nr. 2). Vechiul Testament ne relatează cum Dumnezeu, după Creație, în pofida păcatului strămoșesc, în pofida aroganței omului de a ajunge în locul Creatorului, oferă din nou posibilitatea prieteniei sale, mai ales prin alianța cu Abraham și cu drumul unui mic popor, cel al lui Israel, pe care El nu îl alege cu criterii de putere pământească, ci pur și simplu din iubire. Este o alegere care rămâne un mister și revelează stilul lui Dumnezeu care îi cheamă pe unii nu la a nu îi exclude pe alții, ci să fie o punte care să îi conducă la El: alegerea este mereu alegere pentru celălalt. În istoria poporului lui Israel putem reparcurge etapele unui lung drum în care Dumnezeu se face cunoscut, se revelează, intră în istorie cu cuvinte și acțiuni. Pentru această operă El se folosește de mediatori, ca Moise, Profeții, Judecătorii, care comunică poporului voința Sa, amintesc de exigența fidelității față de alianță și țin trează așteptarea realizării depline și definitive a promisiunilor divine.

Și tocmai realizarea acestor promisiuni am contemplat-o la Sfânta Naștere a Domnului: Revelarea lui Dumnezeu ajunge la apogeul său, la plinătatea sa. În Isus din Nazaret, Dumnezeu vizitează realmente poporul Său, vizitează omenirea într-un mod care depășește orice așteptare: îl trimite pe Fiul său Unicul Născut; se face om Dumnezeu însuși. Isus nu ne spune ceva despre Dumnezeu, nu vorbește pur și simplu despre Tatăl, ci este revelarea lui Dumnezeu, pentru că este Dumnezeu, și ne revelează astfel fața lui Dumnezeu. În Prologul Evangheliei sale, Sfântul Ioan scrie: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, El l-a revelat” (In 1,18).

Aș vrea să mă opresc asupra acestui „a revela fața lui Dumnezeu”. În această privință, Sfântul Ioan, în Evanghelia sa, ne prezintă un fapt semnificativ pe care l-am ascultat acum. Apropiindu-se Pătimirea, Isus îi asigură pe discipolii Săi invitându-i să nu le fie frică și să aibă credință; apoi instaurează un dialog cu ei în care vorbește despre Dumnezeu Tatăl (cf. In 14,2-9). La un moment dat, Apostolul Filip îi cere lui Isus: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl și ne este de ajuns” (In 14,8). Filip este foarte practic și concret, exprimă și cât de mult vrem noi să spunem: „vrem să vedem, arată-ni-l pe Tatăl”, cere să îl „vadă” pe Tatăl, să vadă fața Sa. Răspunsul lui Isus este răspuns dat nu numai lui Filip, ci și nouă și ne introduce în inima credinței cristologice; Domnul afirmă: „Cine m-a văzut pe Mine l-a văzut pe Tatăl” (In 14,9). În această expresie este cuprinsă în mod sintetic noutatea Noului Testament, acea noutate care a apărut în peștera din Betleem: Dumnezeu poate fi văzut, Dumnezeu a arătat fața Sa, este vizibil în Isus Cristos.

În tot Vechiul Testament este foarte prezentă tema „căutării feței lui Dumnezeu”, dorința de a cunoaște această față, dorința de a-l vedea pe Dumnezeu așa cum este, așa încât termenul ebraic pānîm, care înseamnă „față”, apare de 400 de ori și de o sută de ori dintre acestea sunt referite la Dumnezeu: de o sută de ori se referă la Dumnezeu, se voiește să se vadă fața lui Dumnezeu. Și totuși, religia ebraică interzice complet imaginile, pentru că Dumnezeu nu poate fi reprezentat, așa cum făceau în schimb popoarele vecine prin adorarea idolilor; deci, cu această interdicție a imaginilor, Vechiul Testament pare să excludă total faptul de „a vedea” din cult și din pietate. Totuși, ce înseamnă, așadar, pentru israelitul pios să caute fața lui Dumnezeu, având conștiința că nu poate să existe nici o imagine? Întrebarea este importantă: pe de o parte vrea să se spună că Dumnezeu nu se poate reduce la un obiect, ca o imagine care se ia în mână, dar nici nu poate fi pus ceva în locul lui Dumnezeu; însă, pe de altă parte, se afirmă că Dumnezeu are o față, adică este un „Tu” care poate să intre în relație, care nu este închis în cerul Său pentru a privi de sus omenirea. Dumnezeu este desigur mai presus de orice lucru, dar se îndreaptă către noi, ne ascultă, ne vede, vorbește, încheie alianță, este capabil să iubească. Istoria mântuirii este istoria lui Dumnezeu cu omenirea, este istoria acestui raport al lui Dumnezeu care se revelează progresiv omului, care se face cunoscut pe sine însuși, care face cunoscută fața Sa.

Chiar la începutul anului, la 1 ianuarie, am ascultat, în liturgie, rugăciunea foarte frumoasă de binecuvântare asupra poporului: „Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Domnul să facă să strălucească fața Lui spre tine și să se îndure de tine! Domnul să își înalțe fața spre tine și să îți dăruiască pacea!” (Num 6,24-26). Strălucirea feței divine este izvorul vieții, este ceea ce permite să vedem realitatea; lumina feței Sale este călăuza vieții. În Vechiul Testament există o figură de care este legată în mod cu totul special tema „feței lui Dumnezeu”; este vorba de Moise, cel pe care Dumnezeu îl alege pentru a elibera poporul Său din sclavia Egiptului, pentru a-i dărui Legea alianței și pentru a-l conduce în Țara Promisă. Ei bine, în capitolul 33 din Cartea Exodului, se spune că Moise avea un raport strâns și cordial cu Dumnezeu: „Domnul vorbea cu Moise față în față, cum vorbește un om cu aproapele lui” (v. 11). În virtutea acestei cordialități, Moise îi cere lui Dumnezeu: „Fă-mă, te rog, să văd gloria Ta!”, și răspunsul lui Dumnezeu este clar: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată splendoarea Mea și voi chema numele Domnului în fața ta… Nu vei putea să vezi fața, căci nu poate omul să mă vadă și să rămână viu… Iată un loc lângă Mine… mă vei vedea din spate; însă fața Mea nu se poate vedea” (v. 18-23). Așadar, pe de o parte, există dialogul față în față ca între prieteni, însă pe de altă parte există imposibilitatea, în această viață, de a vedea fața lui Dumnezeu, care rămâne ascunsă; vederea este limitată. Sfinții Părinți spun că aceste cuvinte, „mă vei vedea din spate”, înseamnă: tu poți doar să îl urmezi pe Cristos și urmând vezi din spate misterul lui Dumnezeu; Dumnezeu poate fi urmat văzându-i spatele.

Însă, ceva complet nou se întâmplă cu Întruparea. Căutarea feței lui Dumnezeu primește o cotitură inimaginabilă, pentru că această față acum se poate vedea: este cea a lui Isus, a Fiului lui Dumnezeu care s-a făcut om. În El își are împlinire drumul revelării lui Dumnezeu început cu chemarea lui Abraham, El este plinătatea acestei revelații pentru că este Fiul lui Dumnezeu, este în același timp „mediator și plinătate a întregii Revelații” (Constituția dogmatică Dei Verbum, 2), în El conținutul Revelației și Revelatorul coincid. Isus ne arată fața lui Dumnezeu și ne face cunoscut numele lui Dumnezeu. În Rugăciunea sacerdotală, la Ultima Cină, El îi spune Tatălui: „Am făcut cunoscut numele tău oamenilor… Eu le-am făcut cunoscut numele tău” (cf. In 17,6.26). Expresia „numele lui Dumnezeu” înseamnă Dumnezeu ca Acela care este prezent printre oameni. Lui Moise, la rugul care ardea, Dumnezeu i-a revelat numele Său, adică s-a făcut invocabil, a dat un semn concret al „existenței” Sale printre oameni. Toate acestea în Isus își au împlinire și plinătate: El inaugurează într-un mod nou prezența lui Dumnezeu în istorie, pentru că acela care îl vede pe El, îl vede pe Tatăl, așa cum îi spune lui Filip (cf. In 14,9). Creștinismul – afirmă Sfântul Bernard – este „religia Cuvântului lui Dumnezeu”; însă nu a „unui cuvânt scris și mut, ci a Cuvântului întrupat și viu” (Hom. super missus est, IV, 11: PL 183, 86B). În tradiția patristică și medievală se folosește o formulă specială pentru a exprima această realitate: se spune că Isus este Verbum abbreviatum (cf.Rom 9,28, referit la Is 10,23), Cuvântul abreviat, Cuvântul scurt, abreviat și substanțial al Tatălui, care ne-a spus totul despre El. În Isus tot Cuvântul este prezent.

În Isus și medierea dintre Dumnezeu și om își are plinătatea ei. În Vechiul Testament există o ceată de figuri care au desfășurat această funcție, îndeosebi Moise, eliberatorul, conducătorul, „mediatorul” alianței, așa cum îl definește și Noul Testament (cf. Gal 3,19; Fap 7,35; In 1,17). Isus, Dumnezeu adevărat și om adevărat, nu este pur și simplu unul dintre mediatorii dintre Dumnezeu și om, ci este Mediatorul noului și veșnicului legământ (cf. Evr 8,6; 9,15; 12,24); „Căci unul este Dumnezeu”, spune Paul, „și unul singur este mijlocitor între Dumnezeu și oameni: omul Cristos Isus” (1Tim 2,5; cf. Gal 3,19-20). În El noi îl vedem și îl întâlnim pe Tatăl; în El îl putem invoca pe Dumnezeu cu numele de „Abba, Tată”; în El ne este dăruită mântuirea.

Dorința de a-l cunoaște pe Dumnezeu realmente, adică de a vedea fața lui Dumnezeu este înnăscută în orice om, chiar și în atei. Probabil și noi avem în mod inconștient această dorință de a vedea pur și simplu cine este El, ce anume este, cine este pentru noi. Însă această dorință se realizează urmându-l pe Cristos, așa vedem spatele și îl vedem în sfârșit și pe Dumnezeu ca prieten, fața Sa în fața lui Cristos. Important este să îl urmăm pe Cristos nu numai în momentul în care avem nevoie și atunci când găsim spațiu în ocupațiile noastre zilnice, ci cu viața noastră ca atare. Întreaga noastră existență trebuie să fie orientată spre întâlnirea cu Isus Cristos, spre iubirea față de El; și, în ea, un loc central trebuie să îl aibă iubirea față de aproapele, acea iubire care, în lumina Celui Răstignit, ne face să recunoaștem fața lui Isus în cel sărac, în cel slab, în cel suferind. Acest lucru este posibil numai dacă adevărata față a lui Isus ne-a devenit familiară în ascultarea Cuvântului Său, în discuția interioară, în intrarea în acest Cuvânt așa încât realmente îl întâlnim și, desigur, în Misterul Euharistiei. În Evanghelia Sfântului Luca este semnificativ textul despre cei doi discipoli de la Emaus, care îl recunosc pe Isus la frângerea pâinii, dar pregătiți de drumul făcut împreună cu El, pregătiți de invitația pe care i-au făcut-o să rămână cu ei, pregătiți de dialogul care le-a făcut să le ardă inima; astfel, la sfârșit, îl văd pe Isus. Și pentru noi Euharistia este marea școală în care învățăm să vedem fața lui Dumnezeu, intrăm în raport intim cu El; și, în același timp, învățăm să ne îndreptăm privirea spre momentul final al istoriei, când El ne va sătura cu lumina feței Sale. Pe pământ noi mergem spre această plinătate, în așteptarea fericită ca să se împlinească realmente Împărăția lui Dumnezeu. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.01.2013
Publicarea pe acest sit: 16.01.2013
Etichete: , ,

Lasă un răspuns