Audienţa generală de miercuri

Sfântul Ioan al Crucii
miercuri, 16 februarie 2011

Iubiți frați și surori,

În urmă cu două săptămâni am prezentat figura marii mistice spaniole Tereza a lui Isus. Astăzi aș vrea să vorbesc despre un alt sfânt important din acele ținuturi, prieten spiritual al sfintei Tereza, reformator, împreună cu ea, al familiei călugărești carmelitane: sfântul Ioan al Crucii, proclamat Învățător al Bisericii de Papa Pius al XI-lea în anul 1926, și supranumit în tradiție Doctor mysticus, „Învățător mistic”.

Ioan al Crucii s-a născut în anul 1542 în micul sat Fontiveros, aproape de Avila, în Vechea Castilie, din Gazalo de Yepes și Catalina Alvarez. Familia era foarte săracă, pentru că tatăl, de origine toledană nobilă, a fost alungat de acasă și dezmoștenit pentru că s-a căsătorit cu Catalina, o umilă țesătoare de mătase. Orfan de tată la vârstă fragedă, Ioan, la nouă ani, s-a mutat, împreună cu mama și fratele Francisco, la Medina del Campo, aproape de Valladolid, centru comercial și cultural. Aici a frecventat Colegio de los Doctrinos, desfășurând și câteva munci umile pentru surorile din biserica-convent a Mariei Magdalena. După aceea, date fiind calitățile lui umane și rezultatele lui la studii, a fost admis mai întâi ca infirmier în Spitalul Întrupării, apoi în Colegiul Iezuiților, abia fondat la Medina del Campo: aici Ioan a intrat la vârsta de optsprezece ani și a studiat timp de trei ani științe umane, retorică și limbi clasice. La sfârșitul formării, el avea foarte clară propria vocație: viața călugărească și, dintre multele ordine prezente la Medina, s-a simțit chemat la Carmel.

În vara anului 1563 a început noviciatul la carmelitanii din oraș, luând numele de călugăr Matia. Anul următor a fost destinat la prestigioasa Universitate din Salamanca, unde a studiat timp de trei ani arte și filozofie. În anul 1567 a fost hirotonit preot și s-a întors la Medina del Campo pentru a celebra prima sa Liturghie înconjurat de afectul rudelor. Chiar aici a avut loc prima întâlnire dintre Ioan și Tereza a lui Isus. Întâlnirea a fost decisivă pentru amândoi: Tereza i-a expus planul ei de reformă a Carmelului și în ramura masculină a Ordinului și i-a propus lui Ioan să adere la el „pentru mai marea slavă a lui Dumnezeu”; tânărul preot a fost fascinat de ideile Terezei, așa încât a devenit un mare susținător al proiectului. Cei doi au lucrat împreună câteva luni, împărtășind idealuri și propuneri pentru a inaugura cât mai curând posibil prima casă de Carmelitani Desculți: deschiderea a avut loc la 28 decembrie 1568 la Duruelo, loc solitar din provincia Avila. Cu Ioan formau această primă comunitate masculină reformată alți trei confrați. Reînnoind profesiunea lor călugărească după Regula primară, cei patru a luat un nume nou: Ioan s-a numit atunci „al Crucii”, așa cum va fi cunoscut apoi de toți. La sfârșitul anului 1572, la cererea sfintei Tereza, a devenit confesor și vicar al mănăstirii Întrupării din Avila, unde sfânta era prioră. A fost ani de colaborare strânsă și prietenie spirituală, care i-a îmbogățit pe amândoi. Din acea perioadă sunt și cele mai importante opere tereziene și primele scrieri ale lui Ioan.

Adeziunea la reforma carmelitană nu a fost ușoară și l-a costat pe Ioan și suferințe grele. Episodul cel mai traumatic a fost, în anul 1577, răpirea lui și închiderea lui în conventul carmelitanilor de Veche Regulă din Toledă, ca urmare a unei acuze nedrepte. Sfântul a rămas închis timp de mai multe luni, supus la privațiuni și constrângeri fizice și morale. Aici a compus, alături de alte poezii, celebrul Cântec spiritual. În sfârșit, în noaptea dintre 16-17 august 1578, a reușit să fugă în mod aventuros, refugiindu-se în mănăstirea Carmelitanelor Desculțe din oraș. Sfânta Tereza și confrații reformați au celebrat cu bucurie imensă eliberarea lui și, după puțin timp de recuperare a forțelor, Ioan a fost destinat în Andalusia, unde a petrecut zece ani în diferite convente, în special la Granada. A avut funcții tot mai importante în Ordin, ajungând să devină Vicar Provincial, și a completat redactarea tratatelor sale spirituale. Apoi s-a întors în ținutul său natal, ca membru al conducerii generale a familiei călugărești tereziene, care se bucura de acum de autonomie juridică deplină. A locuit în Carmelul din Segovia, desfășurând funcția de superior al acelei comunități. În anul 1591 a fost eliberat de orice responsabilitate și destinat la noua Provincie călugărească din Mexic. În timp ce se pregătea pentru lunga călătorie împreună cu alți zece confrați, s-a retras într-un convent solitar aproape de Jaén, unde s-a îmbolnăvit grav. Ioan a înfruntat cu seninătate și răbdare exemplară suferințe enorme. A murit în noaptea dintre 13-14 decembrie 1591, în timp ce confrații recitau Oficiul matutin. Și-a luat rămas bun de la ei spunând: „Astăzi merg să cânt Oficiul în cer”. Rămășițele sale pământești au fost mutate la Segovia. A fost beatificat de Clement al X-lea în anul 1675 și canonizat de Benedict al XIII-lea în anul 1726.

Ioan este considerat unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii spaniole. Cele mai mare opere sunt patru: Urcarea la Muntele Carmel, Noaptea întunecată, Cântecul spiritual și Flacără de iubire vie.

În Cântecul spiritual, sfântul Ioan prezintă drumul de purificare a sufletului, adică posesia progresivă fericită a lui Dumnezeu, până când sufletul ajunge să simtă că îi iubește pe Dumnezeu cu aceeași iubire cu care este iubit de El. Flacăra de iubire vie continuă în această perspectivă, descriind mai în detaliu starea de unire transformatoare cu Dumnezeu. Asemănarea folosită de Ioan este mereu aceea a focului: așa cum focul cu cât arde mai mult și consumă lemnul, cu atât devine mai incandescent ajungând să devină flacără, tot așa Duhul Sfânt, care în timpul nopții întunecate purifică și „curăță” sufletul, cu timpul îl luminează și îl încălzește ca și cum ar fi o flacără. Viața sufletului este o sărbătoare continuă a Duhului Sfânt, care lasă să se întrevadă gloria unirii cu Dumnezeu în veșnicie.

Urcarea la Muntele Carmel prezintă itinerarul spiritual din punct de vedere al purificării progresive a sufletului, necesară pentru a escalada vârful desăvârșirii creștine, simbolizată de vârful Muntelui Carmel. Această purificare este propusă ca un drum pe care omul îl întreprinde, colaborând cu acțiunea divină, pentru a elibera sufletul de orice alipire sau afect contrar voinței lui Dumnezeu. Purificarea, care pentru a ajunge la unirea de iubire cu Dumnezeu trebuie să fie totală, începe de la aceea a vieții simțurilor și continuă cu aceea care se obține prin intermediul celor trei virtuți teologale: credința, speranța și dragostea, care purifică intenția, memoria și voința. Noaptea întunecată descrie aspectul „pasiv”, adică intervenția lui Dumnezeu în acest proces de „purificare” a sufletului. De fapt, efortul uman este incapabil să ajungă singur până la rădăcinile profunde ale înclinațiilor și ale obișnuințelor rele ale persoanei: le poate doar frâna, dar nu le poate dezrădăcina complet. Pentru a face asta, este necesară acțiunea specială a lui Dumnezeu care purifică în mod radical spiritul și îl dispune la unirea de iubire cu El. Sfântul Ioan definește „pasivă” această purificare, tocmai pentru că, deși acceptată de suflet, este realizată de acțiunea misterioasă a Duhului Sfânt care, ca flacără de foc, consumă orice impuritate. În această stare, sufletul este supus la tot felul de încercări, ca și cum s-ar afla într-o noapte obscură.

Aceste indicații despre operele principale ale sfântului ne ajută să ne apropiem de punctele mai importante din vasta și profunda lui învățătură mistică, al cărei scop este să descrie un drum sigur pentru a ajunge la sfințenie, starea de perfecțiune la care Dumnezeu ne cheamă pe noi toți. Conform lui Ioan al Crucii, tot ceea ce există, creat de Dumnezeu, este bun. Prin creaturi, noi putem să ajungem la descoperirea Celui care a lăsat o urmă despre sine în ele. Oricum, credința este unicul izvor dăruit omului pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu așa cum El este în el însuși, ca Dumnezeu Unul și Întreit. Tot ceea ce Dumnezeu voia să comunice omului a spus în Isus Cristos, Cuvântul său făcut trup. Isus Cristos este calea unică și definitivă spre Tatăl (cf. In 14,6). Orice lucru creat este nimic în comparație cu Dumnezeu și n-are nici o valoare în afara Lui: prin urmare, pentru a ajunge la iubirea perfectă a lui Dumnezeu, orice altă iubire trebuie să se conformeze în Cristos cu iubirea divină. De aici derivă insistența sfântului Ioan al Crucii asupra necesității purificării și a golirii interioare pentru a ne transforma în Dumnezeu care este ținta unică a perfecțiunii. Această „purificare” nu constă în simpla lipsă fizică a lucrurilor sau a folosirii lor; în schimb, ceea ce face sufletul curat și liber este eliminarea oricărei dependențe dezordonate de lucruri. Totul trebuie situat în Dumnezeu drept centru și scop al vieții. Procesul lung și obositor de purificare cere desigur efortul personal, ci adevăratul protagonist este Dumnezeu: tot ceea ce omul poate să facă este „să se dispună”, să fie deschis la acțiunea divină și să nu-i pună piedici. Trăind virtuțile teologale, omul se înalță și dă valoare propriei angajări. Ritmul de creștere a credinței, a speranței și a carității merge în același pas cu opera de purificare și cu unirea progresivă cu Dumnezeu până la transformarea în El. Atunci când se ajunge la această țintă, sufletul se scufundă în însăși viața trinitară, așa încât sfântul Ioan afirmă că el ajunge să-l iubească pe Dumnezeu cu aceeași iubire cu care El îl iubește, pentru că îl iubește în Duhul Sfânt. Iată pentru ce Învățătorul Mistic susține că nu există adevărată unire de iubire cu Dumnezeu dacă nu culminează în unirea trinitară. În această stare supremă sufletul sfânt cunoaște totul în Dumnezeu și nu mai trebuie să treacă prin intermediul creaturilor pentru a ajunge la El. Sufletul se simte de acum inundat de iubirea divină și se bucură complet în ea.

Iubiți frați și surori, la sfârșit rămâne întrebarea: acest sfânt cu mistica lui înaltă, cu acest drum greu spre vârful perfecțiunii are ceva să ne spună și nouă, creștinului normal care trăiește în circumstanțele acestei vieți de astăzi, sau este un exemplu, un model numai pentru puține suflete alese care pot realmente să întreprindă această cale a purificării, a urcării mistice? Pentru a găsi răspunsul trebuie să ținem cont înainte de toate de faptul că viața sfântului Ioan al Crucii nu a fost un „zbor deasupra norilor mistici”, ci a fost o viață foarte dură, foarte practică și concretă, fie ca reformator al Ordinului, unde a întâlnit atâtea opoziții, fie ca superior provincial, fie în închisoarea confraților săi, unde era expus la insulte incredibile și la maltratări fizice. A fost o viață dură, dar tocmai în lunile petrecute în închisoare el a scris una din cele mai frumoase opere ale lui. Și astfel putem să înțelegem că drumul cu Cristos, mersul cu Cristos, „Calea”, nu este o povară adăugată la povara deja suficient de dură a vieții noastre, nu este ceva care ar face și mai grea această povară, ci este un ceva complet diferit, este o lumină, o forță, care ne ajută să purtăm această povară. Dacă un om poartă în el o iubire mare, această iubire îi dă aproape aripi, și suportă mai ușor toate dificultățile vieții, pentru că poartă în el această mare lumină; aceasta este credința: a fi iubit de Dumnezeu și a se lăsa iubit de Dumnezeu în Cristos Isus. Acest a se lăsa iubit este lumina care ne ajută să purtăm povara de fiecare zi. Și sfințenia nu este o lucrare a noastră, foarte dificilă, ci este tocmai această „deschidere”: a deschide ferestrele sufletului nostru pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată intra, a nu-l uita pe Dumnezeu pentru că tocmai în deschiderea la lumina lui se află forță, se află bucuria celor răscumpărați. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne ajute să găsim această sfințenie, să ne lăsăm iubiți de Dumnezeu, care este vocația noastră a tuturor și adevărata răscumpărare. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.02.2011
Publicarea pe acest sit: 18.02.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns