Audienţa generală de miercuri

Sfânta Clara de Assisi,
miercuri, 15 septembrie 2010

Iubiți frați și surori,

Una din sfintele cele mai iubite este fără îndoială sfânta Clara de Assisi, care a trăit în secolul al XIII-lea, contemporană a sfântului Francisc. Mărturia ei ne arată cât de mult este datoare Biserica femeilor curajoase și bogate în credință ca ea, capabile să dea un impuls decisiv pentru reînnoirea Bisericii. Așadar cine era Clara de Assisi? Pentru a răspunde la această întrebare avem izvoare sigure: nu numai vechile biografii, ca aceea a lui Tommaso da Celano, ci și Actele procesului de canonizare promovat de papa la puține luni după moartea Clarei și care conține mărturiile celor care au trăit alături de ea mult timp.

Născută în anul 1193, Clara aparținea unei familii aristocratice și bogate. A renunțat la nobilime și la bogăție pentru a trăi umilă și săracă, adoptând forma de viață pe care o propunea Francisc de Assisi. Chiar dacă rudele ei, așa cum se întâmpla atunci, proiectau o căsătorie cu vreun personaj important, Clara, la vârsta de 18 ani, cu un gest curajos inspirat de profunda dorință de a-l urma pe Cristos și de admirația față de Francisc, a părăsit casa părintească și, în compania unei prietene a ei, Bona de Guelfuccio, a ajuns în mod secret la frații minori la mica biserică a Porțiunculei. Era în seara Duminicii Floriilor din anul 1211. În emoția generală, a fost făcut un gest deosebit de simbolic: în timp ce tovarășii lui țineau în mână torțe aprinse, Francisc i-a tăiat părut și Clara a îmbrăcat o sărăcăcioasă haină de pocăință. Din acel moment a devenit fecioară mireasă a lui Cristos, umil și sărac, și s-a consacrat total Lui. Asemenea Clarei și colegelor sale, nenumărate femei în decursul istoriei au fost fascinate de iubirea față de Cristos care, în frumusețea Persoanei sale divine, umple inima lor. Și Biserica întreagă, prin intermediul misticei vocații nupțiale a fecioarelor consacrate, apare ceea ce va fi pentru totdeauna: Mireasa frumoasă și curată a lui Cristos.

Într-una din cele patru scrisori pe Clara le-a trimis sfintei Agneza de Praga, fiica regelui Boemiei, care a voit să meargă pe urmele ei, vorbește despre Cristos, Mirele ei iubit, cu expresii nupțiale, care pot uimi, dar care emoționează: „Iubindu-l, sunteți castă, atingându-l, veți fi mai curată, lăsându-vă posedată de el sunteți fecioară. Puterea lui este mai puternică, generozitatea lui mai înaltă, aspectul lui mai frumos, iubirea mai suavă și orice har mai fin. De acum sunteți strânsă în îmbrățișarea lui, care a împodobit pieptul dumneavoastră cu pietre prețioase… și v-a încoronat cu o coroană de aur imprimată cu semnul sfințeniei” (Prima scrisoare: FF, 2862).

Mai ales la începutul experienței sale călugărești, Clara a avut în Francisc de Assisi nu numai un învățător ale cărui învățături să le urmeze, ci și un prieten fratern. Prietenia între acești doi sfinți constituie un aspect foarte frumos și important. De fapt, atunci când două suflete curate și înflăcărate de aceeași iubire față de Dumnezeu se întâlnesc, ele scot din prietenia reciprocă un stimulent foarte puternic pentru a parcurge calea perfecțiunii. Prietenia este unul din sentimentele umane cele mai nobile și înalte pe care Harul divin îl purifică și-l transfigurează. Ca sfântul Francisc și sfânta Clara, și alți sfinți au trăit o profundă prietenie în drumul spre perfecțiunea creștină, ca sfântul Francisc de Sales și sfânta Ioan Francisca de Chantal. Și chiar sfântul Francisc de Sales scrie: „Este frumos să poți iubi pe pământ așa cum se iubește în cer și să înveți să iubești în această lumea așa cum vom face veșnic în cealaltă lume. Nu vorbesc aici de simpla iubire de caritate, pentru că aceea trebuie s-o avem față de toți oamenii; vorbesc despre prietenia spirituală, în cadrul căreia, două, trei sau mai multe persoane își schimbă devoțiunea, sentimentele spirituale și devin realmente un singur duh” (Introducere la viața evlavioasă, III, 19).

După ce a petrecut o perioadă de câteva luni în alte comunități monastice, rezistând presiunilor rudelor sale care inițial nu au aprobat alegerea ei, Clara s-a stabilit cu primele colege în biserica „Sfântul Damian” unde frații minori aranjaseră un mic convent pentru ei. În mănăstirea aceea a trăit peste patruzeci de ani până la moarte, în anul 1253. Avem o descriere originală a modului cum trăiau aceste femei în acei ani, la începuturile mișcării franciscane. E vorba de relatarea admirată a unui episcop flamand aflat în vizită în Italia, Giacomo de Vitry, care afirma că a găsit un mare număr de bărbați și femei, din orice pătură socială care „părăsind toate pentru Cristos, fugeau de lume. Se numeau frați minori și surori minore și sunt foarte apreciați de domnul papă și de cardinali… Femeile… locuiesc împreună în diferite locuințe care nu sunt departe de orașe. Nu primesc nimic, ci trăiesc din munca propriilor mâini. Și sunt foarte îndurerate și tulburate pentru că sunt onorate mai mult decât ar trebui, de clerici și laici” (Scrisoare din octombrie 1216: FF, 2205.2207).

Giacomo de Vitry observase cu perspicacitate o trăsătură caracteristică a spiritualității franciscane față de care Clara a fost foarte sensibilă: radicalitatea sărăciei asociată cu încrederea totală în Providența divină. Pentru acest motiv, ea a acționat cu mare determinare, obținând de la papa Grigore al IX-lea sau, probabil, deja de la papa Inocențiu al III-lea, așa-numitul Privilegium Paupertatis (cf. FF, 3279). Pe baza acestuia, Clara și colegele ei de la „Sfântul Damian” nu puteau să aibă nici o proprietate materială. Era vorba de o excepție cu adevărat extraordinară față de dreptul canonic care era în vigoare și autoritățile ecleziastice din acel timp l-au acordat apreciind roadele de sfințenie evanghelică ce se recunoșteau în modul de a trăi al Clarei și al surorilor sale. Asta arată că și în secolele din Evul Mediu, rolul femeilor nu era secundar, ci considerabil. În această privință, merită de amintit că sfânta Clara a fost prima femeie în istoria Bisericii care a compus o Regulă scrisă, supusă aprobării papei, pentru ca să fie păstrată carisma sfântului Francisc de Assisi în toate comunitățile feminine care creșteau ca număr deja în timpurile sale și care doreau să se inspire din exemplul lui Francisc și al Clarei.

În conventul „Sfântul Damian”, Clara a practicat în mod eroic virtuțile care ar trebui să deosebească orice creștin: umilința, spiritul de evlavie și de pocăință, caritatea. Deși era superioară, ea voia să slujească personal surorile bolnave, supunându-se chiar și celor mai umile treburi: de fapt, caritatea depășește orice rezistență și cel care iubește face orice sacrificiu cu bucurie. Credința ei în prezența reală a Euharistiei era așa de mare încât, de două ori, a avut loc un fapt minunat. Numai cu prezentarea Preasfântului Sacrament i-a îndepărtat pe soldații mercenari saraceni, care erau gata să atace conventul „Sfântul Damian” și să devasteze orașul Assisi.

Și aceste episoade, ca și alte minuni, ale căror amintire se păstrează, l-au făcut pe papa Alexandru al IV-lea s-o canonizeze la numai doi ani după moartea ei, în 1255, trasându-i un elogiu în Bula de canonizare în care citim: „Cât de vie este puterea acestei lumini și cât de puternică este strălucirea acestei surse luminoase. Cu adevărat, această lumină era închisă în ascunzătoarea vieții claustrale și în afară iradia raze luminoase; se aduna într-o mănăstire mică și în afară se răspândea cât de vastă este lumea. Se păstra înăuntru și se răspândea în afară. De fapt Clara se ascundea; însă viața ei era revelată tuturor. Clara tăcea, însă faima ei striga” (FF, 3284). Și chiar așa este, dragi prieteni: sfinții sunt cei care schimbă lumea în mai bine, o transformă în mod durabil, punând în ea energiile pe care numai iubirea inspirată din Evanghelie le poate trezi. Sfinții sunt marii binefăcători ai umanității!

Spiritualitatea sfintei Clara, sinteza propunerii sale de sfințenie este adunată în a patra scrisoare adresată sfintei Agneza de Praga. Sfânta Clara folosește o imagine foarte răspândită în Evul Mediu, cu ascendențe patristice, oglinda. Și o invită pe prietena ei din Praga să se reflecteze în acea oglindă de perfecțiune a oricărei virtuți care este însuși Domnul. Ea scrie: „Desigur, fericit cel care poate să fie părtaș la ospățul sfânt, în așa fel încât să adere cu toate sentimentele inimii [la Cristos], a cărui frumusețe o admiră fără încetare toate cetele fericite ale cerurilor, a cărui tandrețe emoționează inimile, a cărui contemplare aduce mângâiere, a cărui bunătate satură, a cărui blândețe recreează, a cărui amintire luminează cu delicatețe, la parfumul căruia morții recapătă viața și a cărui vedere îi va face fericiți pe toți locuitorii Ierusalimului ceresc. Deoarece această viziune este strălucire a gloriei veșnice, reflex luminii veșnice, o oglindă fără pată, privește în fiecare zi în această oglindă, regină, mireasă a lui Isus Cristos. Contemplă încontinuu în ea chipul tău, pentru a te împodobi astfel în întregime în interior și în exterior… În această oglindă strălucește fericita sărăcie, sfânta umilință și caritatea inefabilă” (Scrisoarea a patra: FF, 2901-2903).

Recunoscători lui Dumnezeu care ne dăruiește sfinții care vorbesc inimii noastre și ne oferă un exemplu de viața creștină care trebuie imitat, aș vrea să închei cu înseși cuvintele de binecuvântare pe care sfânta Clara le-a compus pentru surorile sale și pe care și astăzi clarisele, care desfășoară un rol prețios în Biserică prin rugăciunea lor și prin lucrarea lor, le păstrează cu mare evlavie. Sunt expresii în care se evidențiază toată gingășia maternității ei spirituale: „Vă binecuvântez în viața mea și după moartea mea, așa cum pot și mai mult decât pot, cu toate binecuvântările cu care Tatăl milostivirilor a binecuvântat și va binecuvânta în cer și pe pământ fiii și fiicele, și cu care un tată și o mamă spirituală a binecuvântat și va binecuvânta fiii săi și fiicele sale spirituale. Amin” (FF, 2856).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.09.2010
Publicarea pe acest sit: 16.09.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns