Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Dimensiunea ecleziologică a gândirii lui Paul
miercuri, 15 octombrie 2008

Iubiți frați și surori,

În cateheza de miercurea trecută am vorbit despre relația lui Paul cu Isus pre-pascal în viața sa pământească. Chestiunea era: „Ce anume a știut Paul despre viața lui Isus, despre cuvintele sale, despre pătimirea sa?”. Astăzi aș vrea să vorbesc despre învățătura sfântului Paul despre Biserică. Trebuie să începem de la constatarea că acest cuvânt „Biserică” în italiană – ca și în franceză „Église” și în spaniolă „Iglesia” – este luat din grecescul „ekkl?sía„! El vine din Vechiul Testament și înseamnă adunarea poporului lui Israel, convocată de Dumnezeu, îndeosebi adunarea exemplară la poalele muntelui Sinai. Cu acest cuvânt este acum semnificată noua comunitate a celor care cred în Cristos, care se simt adunare a lui Dumnezeu, noua convocare a tuturor popoarelor din partea lui Dumnezeu și în fața lui. Cuvântul ekkl?sía își face apariția pentru prima dată sub penița lui Paul, care este primul autor al unei scrieri creștine. Acest lucru are loc în incipit de la prima Scrisoare către Tesaloniceni, unde Paul se adresează textual „Bisericii tesalonicenilor” (cf. apoi și „Biserica din Laodiceea” în Col 4,16). În alte scrisori el vorbește despre Biserica lui Dumnezeu care este în Corint (1Cor 1,2; 2Cor 1,1), care este în Galația (Gal 1,2 etc.) – așadar, Biserici particulare – dar spune și că a persecutat „Biserica lui Dumnezeu”: nu o comunitate locală determinată, ci „Biserica lui Dumnezeu”. Astfel vedem că acest cuvânt „Biserică” are o semnificație pluridimensională: indică pe de o parte adunările lui Dumnezeu în locuri determinate (un oraș, un sat, o casă), dar înseamnă și toată Biserica în ansamblul său. Și astfel vedem că „Biserica lui Dumnezeu” nu este numai suma diferitelor Biserici locale, ci diferitele Biserici locale sunt la rândul lor realizare a unicei Biserici a lui Dumnezeu. Toate împreună sunt „Biserica lui Dumnezeu”, care precede fiecare Biserică locală și se exprimă, se realizează în ele.

Este important de observat că aproape întotdeauna cuvântul „Biserică” apare cu adăugirea calificativului „a lui Dumnezeu”: nu este o asociație umană, născută din idei sau interese comune, ci dintr-o convocare a lui Dumnezeu. El a convocat-o și de aceea este una în toate realizările sale. Unitatea lui Dumnezeu creează unitate Bisericii în toate locurile în care ea se află. Mai târziu, în Scrisoarea către Efeseni, Paul va elabora din belșug conceptul de unitate a Bisericii, în continuitate cu conceptul de popor al lui Dumnezeu, Israel, considerat de profeți ca „mireasă a lui Dumnezeu”, chemată să trăiască o relație nupțială cu el. Paul prezintă unica Biserică a lui Dumnezeu ca „mireasă a lui Cristos” în iubire, un singur trup și un singur spirit cu Cristos însuși. Este cunoscut că tânărul Paul fusese adversar înverșunat al noii mișcări constituite de Biserica lui Cristos. A fost adversarul ei, pentru că văzuse amenințată în această nouă mișcare fidelitatea față de tradiția poporului lui Dumnezeu, animat de credința în Dumnezeul unic. Această fidelitate se exprima mai ales în circumcizie, în respectarea regulilor purității cultuale, ale abținerii de la anumite mâncăruri, ale respectării sâmbetei. Israeliții plătiseră această fidelitate cu sângele martirilor, în perioada Macabeilor, când regimul elenist voia să oblige toate popoarele să se conformeze cu singura cultură elenistă. Mulți israeliți au apărat cu sânge vocația proprie a lui Israel. Martirii au plătit cu viața identitatea poporului lor, care se exprima prin aceste elemente. După întâlnirea cu Cristos înviat, Paul a înțeles că creștinii nu erau trădători; dimpotrivă, în noua situație, Dumnezeul lui Israel, prin Cristos, lărgise chemarea sa la toate neamurile, devenind Dumnezeul tuturor popoarelor. În acest mod se realiza fidelitatea față de unicul Dumnezeu; nu mai erau necesare semne distinctive constituite din norme și precepte speciale, pentru că toți erau chemați, în varietatea lor, să facă parte din unicul popor al lui Dumnezeu, al „Bisericii lui Dumnezeu” în Cristos.

Pentru Paul a fost clar imediat un lucru în noua situație: valoarea fundamentală și întemeietoare a lui Cristos și a „cuvântului” pe care-l vestea. Paul știa că nu numai că nu se devine creștin prin constrângere, dar că în configurația internă a noii comunități componenta instituțională era în mod inevitabil legată de „cuvântul” viu, de vestirea lui Cristos viu în care Dumnezeu se deschide tuturor popoarelor și le unește într-un singur popor al lui Dumnezeu. Este simptomatic că Luca în Faptele Apostolilor folosește de mai multe ori, chiar și cu privire la Paul, sintagma „a vesti cuvântul” (Fap 4,29.31; 8,25; 11,19; 13,46; 14,25; 16,6.32), cu intenția clară de a evidenția la maxim însemnătatea decisivă a „cuvântului” vestirii. În concret, acest cuvânt este constituit din crucea și din învierea lui Cristos, în care s-au realizat Scripturile. Misterul pascal, care a provocat cotitura vieții sale pe drumul Damascului, se află desigur în centrul predicii apostolului (cf. 1Cor 2,2; 15,14). Acest mister, vestit în cuvânt, se realizează în sacramentele Botezului și Euharistiei și apoi devine realitate în caritatea creștină. Opera evanghelizatoare a lui Paul nu are alt scop decât să implanteze comunitatea celor care cred în Cristos. Această idee este cuprinsă în însăși etimologia cuvântului ekkl?sía, pe care Paul, și împreună cu el întregul creștinism, l-a preferat în locul celuilalt termen de „sinagogă”: nu numai pentru că la origine primul este mai „laic” (derivând din practica greacă a adunării politice și nu propriu-zis religioase), dar și pentru că el implică direct ideea mai teologică a unei chemări ab extra, deci nu a unei simple adunări împreună; credincioșii sunt chemați de Dumnezeu, care îi adună într-o comunitate, Biserica sa.

În această linie putem înțelege și conceptul original, exclusiv paulin, al Bisericii ca „trup al lui Cristos”. În această privință, trebuie ținut cont de cele două dimensiuni ale acestui concept. Una este cu caracter sociologic, conform căruia trupul este constituit din componentele sale și nu ar exista fără ele. Această interpretare apare în Scrisoarea către Romani și în prima Scrisoare către Corinteni, unde Paul asumă o imagine care exista deja în sociologia romană: el spune că un popor este ca un trup cu diferite mădulare, având fiecare dintre ele funcția proprie, dar toate, chiar și cele mai mici și aparent nesemnificative, sunt necesare pentru ca trupul să poată trăi și realiza propriile funcțiuni. În mod oportun apostolul notează că în Biserică există atâtea vocații: profeți, apostoli, învățători, persoane simple, chemați toți să trăiască în fiecare zi caritatea, necesari toți pentru a construi unitatea vie a acestui organism spiritual. Cealaltă interpretare face referință la însuși trupul lui Cristos. Paul susține că Biserica nu este numai un organism, ci devine realmente trup al lui Cristos în sacramentul Euharistiei, unde toți primim trupul său și devenim realmente trupul său. Se realizează astfel misterul nupțial ca toți să devină un singur trup și un singur spirit în Cristos. Astfel realitatea merge mult dincolo de imaginea sociologică, exprimând adevărata sa esență profundă, adică unitatea tuturor celor botezați în Cristos, considerați de apostol „una” în Cristos, conformați cu sacramentul trupului său.

Spunând asta, Paul arată că știe bine și ne face pe noi toți să înțelegem că Biserica nu este a lui și nu este a noastră: Biserica este trup al lui Cristos, este „Biserică a lui Dumnezeu”, „ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu… templul lui Dumnezeu” (1Cor 3,9.16). Această ultimă desemnare este deosebit de interesantă, deoarece atribuie unui țesut de relații interpersonale un termen care în mod obișnuit era folosit pentru a indica un loc fizic, considerat sacru. De aceea, raportul dintre Biserică și templu asumă două dimensiuni complementare: pe de o parte, este aplicată comunității ecleziale caracteristica de separare și puritate care revenea edificiului sacru, dar, pe de altă parte, este depășit și conceptul unui spațiu material, pentru a transfera această valoare realității unei comunități vii de credință. Dacă înainte templele erau considerate locuri ale prezenței lui Dumnezeu, acum se știe și se vede că Dumnezeu nu locuiește în edificii făcute din pietre, ci locul prezenței lui Dumnezeu în lume este comunitatea vie a celor credincioși.

Un discurs aparte ar merita calificativul de „popor al lui Dumnezeu”, care în Paul este aplicat în mod substanțial poporului din Vechiul Testament și apoi păgânilor care erau „non popor” și au devenit și ei popor al lui Dumnezeu grație inserării lor în Cristos prin cuvânt și sacrament. Și în sfârșit o ultimă nuanță. În Scrisoarea către Timotei Paul califică Biserica drept „casă a lui Dumnezeu” (1Tim 3,15); și aceasta este o definiție cu adevărat originală, deoarece se referă la Biserică drept structură comunitară în care se trăiesc calde relații interpersonale cu caracter familiar. Apostolul ne ajută să înțelegem tot mai profund misterul Bisericii în diferitele sale dimensiuni de adunare a lui Dumnezeu în lume. Aceasta este măreția Bisericii și măreția chemării noastre: suntem templul lui Dumnezeu în lume, locul unde Dumnezeu locuiește realmente, și suntem, în același timp, comunitate, familie a lui Dumnezeu, care este iubire. Ca familie și casă a lui Dumnezeu trebuie să realizăm în lume iubirea lui Dumnezeu și astfel să fim, cu forța care vine din credință, loc și semn al prezenței sale. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne dea să fim tot mai mult Biserica sa, trupul său, locul prezenței iubirii sale în această lume a noastră și în istoria noastră.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.10.2008
Publicarea pe acest sit: 15.10.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns