Audiența generală de miercuri

Sfânta Liturghie – 2.
Liturghia este rugăciune
miercuri, 15 noiembrie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Continuăm cu catehezele despre Sfânta Liturghie. Pentru a înțelege frumusețea celebrării euharistice doresc să încep cu un aspect foarte simplu: Liturghia este rugăciune, ba chiar este rugăciunea prin excelență, cea mai înaltă, cea mai sublimă, și în același timp cea mai „concretă”. De fapt este întâlnirea de iubire cu Dumnezeu prin Cuvântul său și Trupul și Sângele lui Isus. Este o întâlnire cu Domnul.

Dar mai întâi trebuie să răspundem la o întrebare. Ce este cu adevărat rugăciunea? Ea este înainte de toate dialog, relație personală cu Dumnezeu. Și omul a fost creat ca ființă în relație personală cu Dumnezeu care își are realizarea sa deplină în mod solemn în întâlnirea cu Creatorul său. Drumul vieții este spre întâlnirea definitivă cu Domnul.

Cartea Genezei afirmă că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este Tată și Fiu și Duh Sfânt, o relație perfectă de iubire care este unitate. Din asta putem înțelege că noi toți am fost creați pentru a intra într-o relație perfectă de iubire, într-o continuă dăruire și primire între noi pentru a putea găsi astfel plinătatea ființei noastre.

Când Moise, în fața tufișului arzând, primește chemarea lui Dumnezeu, îl întreabă care este numele său. Și ce răspunde Dumnezeu?: „Eu sunt cel care sunt” (Ex 3,14). Această expresie, în sensul său originar, exprimă prezență și favoare, și de fapt Dumnezeu adaugă imediat după aceea: „Domnul, Dumnezeul părinților voștri, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacob” (v. 15). Tot așa și Cristos, când îi cheamă pe discipolii săi, îi cheamă ca să fie cu El. Așadar acesta este harul cel mai mare: a putea experimenta că Liturghia, Euharistia este momentul privilegiat pentru a fi cu Isus și, prin intermediul Lui, cu Dumnezeu și cu frații.

A ne ruga, ca orice dialog adevărat, înseamnă și a ști să rămânem în tăcere – în dialoguri există momente de tăcere – în tăcere împreună cu Isus. Și când noi mergem la Liturghie, poate că ajungem cu cinci minute înainte și începem să discutăm cu acesta care este lângă noi. Dar nu este momentul de a discuta: este momentul tăcerii pentru a ne pregăti la dialog. Este momentul de a ne reculege în inimă pentru a ne pregăti la întâlnirea cu Isus. Tăcerea este atât de importantă! Amintiți-vă ceea ce am spus săptămâna trecută: nu mergem la un spectacol, mergem la întâlnirea cu Domnul și tăcerea ne pregătește și ne însoțește. A rămâne în tăcere împreună cu Isus. Și din tăcerea misterioasă a lui Dumnezeu provine Cuvântul său care răsună în inima noastră. Însuși Isus ne învață cum este posibil realmente „să fim” cu Tatăl și ne demonstrează asta cu rugăciunea sa. Evangheliile ni-l arată pe Isus care se retrage în locuri singuratice ca să se roage; discipolii, văzând această relație intimă a sa cu Tatăl, simt dorința de a putea participa la ea și îi cer: „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc 11,1). Am auzit în lectură mai înainte, la începutul audienței. Isus răspunde că primul lucru necesar pentru a ne ruga este să știm să spunem „Tată”. Să fim atenți: dacă eu nu sunt capabil să spun „Tată” lui Dumnezeu, nu sunt capabil să mă rog. Trebuie să învățăm să spunem „Tată”, adică să ne punem în prezența sa cu încredere filială. Dar pentru a putea învăța, trebuie să recunoaștem cu umilință că avem nevoie să fim instruiți și să spunem cu simplitate: Doamne, învață-mă să mă rog!

Acesta este primul punct: să fim umili, să ne recunoaștem fii, să ne odihnim în Tatăl, să ne încredem în El. Pentru a intra în împărăția cerurilor este necesar să ne facem mici precum copiii. În sensul că pruncii știu să se încreadă, știu că se va îngriji cineva de ei, de ceea ce vor mânca, cu ce se vor îmbrăca și așa mai departe (cf. Mt 6,25-32). Aceasta este prima atitudine: încredere și confidență, precum copilul față de părinți; a ști că Dumnezeu își amintește de tine, se îngrijește de tine, de tine, de mine, de toți.

A doua predispoziție, și ea proprie copiilor, este să ne lăsăm surprinși. Copilul pune mereu mii de întrebări pentru că dorește să descopere lumea; și se uimește chiar și de lucruri mici pentru că totul este nou pentru el. Pentru a intra în împărăția cerurilor trebuie să ne lăsăm uimiți. În relația noastră cu Domnul, în rugăciunea – întreb – ne lăsăm uimiți sau credem că rugăciunea înseamnă a vorbi cu Dumnezeu așa cum fac papagalii? Nu, înseamnă a avea încredere și a deschide inima pentru a ne lăsa uimiți. Ne lăsăm surprinși de Dumnezeu care este mereu Dumnezeul surprizelor? Pentru că întâlnirea cu Domnul este mereu o întâlnire vie, nu este o întâlnire de muzeu. Este o întâlnire vie și noi mergem la Liturghie nu la un muzeu. Mergem la o întâlnire vie cu Domnul.

În Evanghelie se vorbește despre un anume Nicodim (In 3,1-21), un om bătrân, o autoritate în Israel, care merge la Isus pentru a-l cunoaște; și Domnul îi vorbește despre necesitatea de „a se renaște de sus” (cf. v. 3). Dar ce înseamnă? Ne putem „renaște”? Să avem din nou gustul, bucuria, minunăția vieții, este posibil, chiar și în fața atâtor tragedii? Aceasta este o întrebare fundamentală a credinței noastre și aceasta este dorința oricărui credincios adevărat: dorința de a se renaște, bucuria de a începe din nou. Noi avem această dorință? Fiecare dintre noi are voința de a se renaște mereu pentru a-l întâlni pe Domnul? Aveți voi această dorință? De fapt, putem s-o pierdem cu ușurință pentru că, din cauza atâtor activități, a atâtor proiecte de realizat, la sfârșit ne rămâne puțin timp și pierdem din vedere ceea ce este fundamental: viața noastră a inimii, viața noastră spirituală, viața noastră care este întâlnire cu Domnul în rugăciune.

Într-adevăr, Domnul ne surprinde arătându-ne că El ne iubește și în slăbiciunile noastre. „Isus Cristos […] este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi” (1In 2,2). Acest dar, izvor de adevărată mângâiere – dar Domnul ne iartă mereu – asta, mângâie, este o adevărată mângâiere, este un dar care ne este dat prin Euharistie, acel ospăț de nuntă în care Mirele întâlnește fragilitatea noastră. Pot spune că atunci când primesc împărtășania la Liturghie, Domnul întâlnește fragilitatea mea? Da! Putem spune asta pentru că acest lucru este adevărat! Domnul întâlnește fragilitatea noastră pentru a ne duce din nou la prima noastră chemare: aceea de a fi chip și asemănare a lui Dumnezeu. Acesta este ambientul Euharistiei, aceasta este rugăciunea.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 15.11.2017
Publicarea pe acest sit: 15.11.2017
Etichete: , ,

Comments are closed