Audienţa generală de miercuri

Paul și Duhul
miercuri, 15 noiembrie 2006

Dragi frați și surori,

Și astăzi, la fel ca în cele două cateheze precedente, ne întoarcem la sfântul Paul și la gândirea sa. Ne aflăm în fața unui gigant nu doar cât privește apostolatul concret, ci și cât privește doctrina teologică, de o profunzime și capacitate stimulantă cu totul aparte.

După ce am meditat data trecută la ceea ce Paul a scris privind locul central pe care Isus Cristos îl ocupă în viața noastră de credință, astăzi vedem ceea ce ne spune despre Duhul Sfânt și prezența sa în noi, întrucât și în această privință apostolul are să ne învețe ceva de o mare importanță.

Știm ceea ce sfântul Luca ne spune despre Duhul Sfânt în Faptele Apostolilor, relatând evenimentul Rusaliilor. Duhul Rusaliilor aduce cu sine un elan plin de putere în asumarea datoriei misionare pentru mărturisirea evangheliei pe străzile lumii. De fapt, Cartea Faptele Apostolilor relatează o întreagă serie de misiuni înfăptuite de apostoli, mai întâi în Samaria, de-a lungul coastei Palestinei, apoi spre Siria. Sunt amintite mai ales cele trei călătorii misionare făcute de Paul, după cum deja am precizat într-o întâlnire anterioară din ziua de miercuri. Însă sfântul Paul în scrisorile sale ne vorbește despre Duh și într-o altă perspectivă. El nu se rezumă la a ilustra doar dimensiunea dinamică și operativă a celei de-a treia persoane a Preasfintei Treimi, dar analizează și prezența ei în viața creștinului, a cărui identitate este marcată de această prezență. Cu alte cuvinte, Paul reflectează asupra Duhului arătându-i influența nu doar asupra acțiunii creștinului, ci și asupra ființei sale. De fapt este tocmai el cel care a spus că Duhul lui Dumnezeu locuiește în noi (cf. Rom 8,9; 1Cor 3,16) și că „Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre” (Gal 4,6). Pentru Paul așadar Duhul ne pătrunde până în cele mai intime profunzimi ale persoanei noastre. În această privință, iată unele dintre cuvintele sale de o importanță mai semnificativă: „Legea Duhului vieții în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții… Voi nu ați primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci ați primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată!” (Rom 8,2.15), întrucât suntem fii, putem spune „Tată” lui Dumnezeu. Se observă cu claritate așadar că, încă înainte de a acționa, creștinul posedă deja o interioritate bogată și fecundă, dăruită lui în sacramentele Botezului și al Mirului, o interioritate care îl așază într-un obiectiv și original raport de filiație față de Dumnezeu. Iată marea noastră demnitate: aceea de a fi nu doar imagine, dar fii ai lui Dumnezeu. Și acest adevăr este o invitație la a trăi filiațiunea noastră, o invitație la a fi mereu mai conștienți că suntem fii adoptivi în marea familie a lui Dumnezeu. Este o invitație de a transforma acest dar obiectiv într-o realitate subiectivă, determinantă pentru gândirea noastră, pentru acțiunea noastră, pentru ființa noastră. Dumnezeu ne consideră fiii săi, după ce ne-a ridicat la o demnitate asemănătoare, chiar dacă nu egală, cu a lui Isus însuși, unicul adevărat Fiu în sens deplin. În el ne este dăruită, sau restituită, condiția filială și libertatea încrezătoare în relația cu Tatăl.

Descoperim astfel că pentru creștin Duhul nu mai este doar „Duhul lui Dumnezeu”, după cum se spune în mod obișnuit în Vechiul Testament și se repetă în limbajul creștin (cf. Gen 41,38; Ex 31,3; 1Cor 2,11.12; Fil 3,3 etc.). Și de asemenea nu mai este nici numai un „Duh Sfânt” înțeles în mod generic, după modul de exprimare propriu Vechiului Testament (cf. Is 63,10.11; Ps 51,13), și acela propriu iudaismului însuși în scrierile sale (Qumran, tradiția rabinică). Specificului credinței creștine, de fapt, îi aparține mărturisirea unei împărtășiri originale a acestui Duh din partea Domnului înviat, care a devenit el însuși „Duh dătător de viață (vivificant)” (1Cor 15,45). Tocmai de aceea sfântul Paul vorbește în mod direct despre „Duhul lui Cristos” (Rom 8,9), despre „Duhul Fiului” (Gal 4,6) și despre „Duhul lui Isus Cristos” (Fil 1,19). Este ca și cum ar vrea să spună că nu doar Dumnezeu Tatăl este vizibil în Fiul (cf. In 14,9), dar că și Duhul lui Dumnezeu se arată în viața și în acțiunea Domnului răstignit și înviat!

Paul ne învață și un alt lucru important: el spune că nu există adevărată rugăciune fără prezența Duhului în noi. El scrie de fapt: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu știm ce să cerem în rugăciune așa cum se cuvine, dar Duhul însuși intervine pentru noi cu suspine negrăite. Însă cel care cercetează inimile știe care este dorința Duhului; adică intervine în favoarea sfinților după voința lui Dumnezeu. De fapt, știm că el le îndreaptă toate spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică al celor care sunt chemați după planul lui” (Rom 8,26-27). Este ca și cum ar spune că Duhul Sfânt, adică Duhul Tatălui și al Fiului, este de acum ca și sufletul sufletului nostru, de unde înalță fără încetare spre Dumnezeu un suflu de rugăciune despre care nici măcar nu putem să vorbim. Duhul, de fapt, mereu veghind în noi, suplinește lipsurile noastre și oferă Tatălui adorația noastră, împreună cu aspirațiile noastre cele mai profunde. În mod firesc aceasta cere un mare grad de comuniune vitală cu Duhul. Este o invitație la a fi mereu mai disponibili, mai atenți la această prezență a Duhului în noi, o invitație la a o transforma în rugăciune, la a simți această prezență și a învăța astfel să ne rugăm, să vorbim cu Tatăl ca și fii în Duhul Sfânt.

Există încă un aspect propriu Duhului pe care ni-l arată sfântul Paul: este legătura sa cu iubirea. Astfel apostolul scrie: „Speranța nu înșeală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5). În scrisoarea mea enciclică „Deus caritas est” citam o frază foarte elocventă a sfântului Augustin: „Dacă vezi iubirea, vezi Treimea” (nr. 19), și continuam explicând: „Duhul, de fapt, este acea putere interioară care armonizează inimile [credincioșilor] cu inima lui Cristos și le mișcă pentru a-i iubi pe frați așa cum i-a iubit el” (ibid.). Duhul ne cufundă în însuși ritmul vieții divine, care este viață de iubire, făcându-ne părtași în mod personal la legăturile ce există între Tatăl și Fiul. Nu este fără importanță faptul că Paul, când enumără diferitele roade ale Duhului pune pe primul loc iubirea: „Roadele Duhului sunt iubirea, bucuria, pacea etc.” (Gal 5,22). Și, întrucât iubirea prin definiție unește, aceasta înseamnă înainte de toate că Duhul este creator de comuniune în interiorul comunității creștine, așa cum spunem la începutul sfintei Liturghii folosind expresia sfântului Paul: „Comuniunea Duhului Sfânt [adică aceea care este înfăptuită de el] să fie cu voi toți” (2Cor 13,13). Pe de altă parte este la fel de adevărat și că Duhul ne stimulează să stabilim legături de caritate cu toți oamenii. Astfel încât, atunci când noi iubim facem loc Duhului, îi permitem să se exprime în plinătatea sa. Se înțelege astfel de ce Paul alătură în aceeași pagină a Scrisorii către Romani cele două îndemnuri: „Fiți înflăcărați în Duh” și: „Nu întoarceți nimănui răul pentru rău” (Rom 12,11.17).

În încheiere puteam preciza că Duhul în gândirea sfântului Paul este o arvună generoasă dată nouă de Dumnezeu însuși ca și anticipare și totodată garanție a moștenirii noastre viitoare (cf. 2Cor 1,22; 5,5; Ef 1,13-14). Învățăm astfel de la Paul că acțiunea Duhului orientează viața noastră spre marile valori ale iubirii, ale bucuriei, ale comuniunii și ale speranței. Este datoria noastră aceea de a-l experimenta în fiecare zi, urmând îndemnurile interioare ale Duhului, ajutați fiind pentru a discerne de lumina călăuzitoare a apostolului.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 15.11.2006
Publicarea pe acest sit: 15.11.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns