Audienţa generală de miercuri

Voința lui Isus cu privire la Biserică și alegerea celor Doisprezece
miercuri, 15 martie 2006

Dragi frați și surori,

După catehezele pe marginea psalmilor și cântărilor din rugăciunile de dimineață și de seară, doresc să dedic următoarele întâlniri de miercurea misterului relației dintre Cristos și Biserică, pornind de la experiența apostolilor, în lumina misiunii încredințate lor. Biserica a fost construită pe temelia Apostolilor ca o comunitate de credință, speranță și iubire. Prin Apostoli ajungem înapoi la Cristos însuși. Biserica a început să se constituie atunci când câțiva pescari din Galileea l-au întâlnit pe Isus, s-au lăsat cuceriți de privirea Sa, de vocea Sa, de invitația Sa puternică și caldă: „Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni” (Marcu 1,17, Matei 4,19).

Iubitul meu predecesor, Papa Ioan Paul al II-lea, la începutul mileniului III, a propus Bisericii să contemple Fața lui Cristos (cf. Novo Millennio Ineunte, nr. 16). Mergând în aceeași direcție, în ciclul catehetic ce începe astăzi doresc să arăt că tocmai lumina acestei Fețe se reflectă pe fața Bisericii (cf. Lumen Gentium, nr. 1), în pofida limitărilor și umbrelor umanității noastre fragile și păcătoase. După Maria, reflexia pură a luminii lui Cristos, sunt Apostolii cei care, prin cuvântul și mărturia lor, ne încredințează adevărul lui Cristos. Misiunea lor nu este însă izolată. Ea se încadrează într-un mister de comuniune ce implică întreg Poporul lui Dumnezeu și se realizează în etape, de la vechiul la noul Legământ.

În acest sens, trebuie să spunem că denaturăm complet mesajul lui Isus atunci când îl separăm de contextul credinței și speranței poporului ales. Asemenea lui Ioan Botezătorul, predecesorul său imediat, Isus se adresează în principal Israelului (cf. Matei 15,24), pentru a-l „aduna” în timpul escatologic la care s-a ajuns odată cu venirea Sa. Predicarea lui Isus, ca a lui Ioan, este în același timp o chemare de har și un semn de contradicție și de judecată pentru întreg Poporul lui Dumnezeu. De aceea, din primul moment al acțiunii sale mântuitoare, Isus Nazarineanul urmărește să unească Poporul lui Dumnezeu. Deși predicarea Sa este mereu o chemare la convertirea personală, în realitate vizează în mod constant să construiască Poporul lui Dumnezeu pe care a venit să îl adune, să îl purifice și să îl salveze.

Din acest motiv, interpretarea individualistă a proclamării Împărăției de către Cristos, propusă de teologia liberală, este unilaterală și fără fundament. Ea a fost astfel sintetizată în anul 1900 de către marele teolog liberal Adolf von Harnack în conferințele sale despre „Esența creștinismului”: „Împărăția lui Dumnezeu vine în măsura în care vine în fiecare om, găsește drum spre sufletul lui și este primită acolo. Împărăția lui Dumnezeu este ‘domnia’ lui Dumnezeu, este adevărat, dar domnia Dumnezeului cel Sfânt în inima fiecăruia” (Conferința a treia, 100). De fapt, acest individualism al teologiei liberale este accentuat în mod particular în vremurile moderne. Din perspectiva tradiției biblice și în contextul ebraic în care a avut loc lucrarea lui Cristos cu toată noutatea ei, este evident faptul că întreaga misiune a Fiului întrupat are o finalitate comunitară: El a venit tocmai pentru a uni omenirea risipită; a venit tocmai a aduna, a uni Poporul lui Dumnezeu.

Un semn evident al intenției Nazarineanului de a uni comunitatea legământului, pentru a manifesta în ea împlinirea promisiunilor făcute protopărinților, care vorbesc mereu despre convocare, unificare și unitate, este instituirea celor Doisprezece. Am ascultat Evanghelia instituirii acestor Doisprezece. Recitesc din ea partea central: „Apoi s-a urcat pe munte și i-a chemat pe cei care i-a voit El, iar ei au venit la El. A constituit Doisprezece, pe care i-a numit și apostoli, ca să fie cu El, să-i trimită să predice și să aibă putere să alunge diavolii. Așadar, i-a constituit pe cei Doisprezece…” (Marcu 3,13-16; cf. Matei 10,1-4; Luca 6,12-16). La locul revelației, „muntele”, cu o inițiativă ce manifestă absolută conștiință și hotărâre, Isus îi constituie pe cei Doisprezece pentru ca să fie mărturisitori și vestitori împreună cu El ai venirii Împărăției lui Dumnezeu. Referitor la această chemare nu există îndoieli din punct de vedere istoric, nu doar datorită vechimii numeroaselor mărturii, ci și pentru simplul fapt că apare numele Apostolului Iuda, trădătorul, în ciuda dificultăților pe care includerea acestui nume le putea provoca pentru comunitatea în formare.

Numărul Doisprezece, care amintește evident de cele doisprezece triburi ale lui Israel, dezvăluie deja semnificația acțiunii profetico-simbolice cuprinse în noua inițiativă de re-fondare a poporului sfânt. După căderea sistemului celor doisprezece triburi, speranța Israelului aștepta reconstrucția acestuia ca semn al sosirii timpului escatologic (după cum putem citi la finalul cărții lui Iezechiel: 37,15-19.39,23-29.40-48). Alegându-i pe cei Doisprezece, introducându-i într-o comuniune de viață cu Sine și făcându-i părtași la misiunea Sa de vestire a Împărăției prin cuvinte și fapte (cf Marcu 6,7-13; Matei 10,5-8; Luca 9,1-6.6,13), Isus dorește să spună că a sosit timpul definitiv în care se reconstituie poporului lui Dumnezeu, poporul celor 12 triburi, care devine acum un popor universal, Biserica Sa. Prin însăși existența lor, cei Doisprezece – chemați din medii diferite – au devenit o chemare pentru întreg Israelul la a se converti și a se lăsa reunit în noul legământ, împlinire deplină și perfectă a celui vechi.

Încredințându-le, la Ultima Cină, înainte de Pătimire, sarcina celebrării memorialului Său, Isus arată că dorește să transfere întregii comunități, prin persoana capilor ei, porunca de a fi, în istorie, un semn și un instrument al adunării escatologice începute în El. Am putea spune într-un fel că Ultima Cină este tocmai actul fondării Bisericii, deoarece El se dă pe Sine și astfel creează o nouă comunitate, o comunitate unită în comuniunea cu El însuși. Din această perspectivă, se înțelege cum Cel Înviat le conferă, prin revărsarea Duhului Sfânt, puterea iertării păcatelor (Ioan 20,23). Cei Doisprezece Apostoli sunt astfel semnul cel mai evident al voinței lui Isus referitoare la existența și misiunea Bisericii Sale, garanția că între Cristos și Biserică nu există opoziție: sunt inseparabili, cu toate păcatele oamenilor ce formează Biserica. De aceea nu se poate împăca cu intențiile lui Cristos sloganul la modă acum câțiva ani: „Cristos da, Biserica nu”. Acest Isus individualist este o fantezie pură. Nu putem să îl avem pe Isus fără realitatea pe care El a creat-o și prin care se comunică. Între Fiul lui Dumnezeu întrupat și Biserica Sa există o continuitate profundă, inseparabilă și misterioasă, în virtutea căreia Cristos este prezent astăzi în poporul Său. El este mereu contemporan cu noi – contemporan în Biserica construită pe temelia Apostolilor, este viu în succesiunea Apostolilor. Iar această prezență a Sa în comunitate, în care El se dăruiește pe Sine mereu nouă, este motivul bucuriei noastre. Da, Cristos este cu noi; Împărăția lui Dumnezeu vine.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian Văcaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 15.03.2006
Publicarea pe acest sit: 20.03.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns