Audiența generală de miercuri

23. Milostivirea este lumină (cf. Lc 18,35-43)
miercuri, 15 iunie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Într-o zi Isus, apropiindu-se de cetatea Ierihon, a săvârșit minunea de a reda vederea unui orb care cerșea de-a lungul drumului (cf. Lc 18,35-43). Astăzi vrem să percepem semnificația acestui semn pentru că ne atinge și pe noi direct. Evanghelistul Luca spune că acel orb era așezat pe marginea drumului ca să cerșească (cf. v. 35). Un orb în acele timpuri – dar până și nu cu mult timp în urmă – nu putea să trăiască decât din pomană. Figura acestui orb reprezentă atâtea persoane care, și astăzi, sunt marginalizate din cauza unui dezavantaj fizic sau de alt gen. Este separat de mulțime, stă așezat acolo în timp ce oamenii trec ocupați cu treburi, absorbiți în gândurile lor și în atâtea lucruri… Și drumul, care poate să fie un loc de întâlnire, în schimb pentru el este locul singurătății. Multă mulțime care trece… Și el este singur.

Este tristă imaginea unui marginalizat, mai ales pe fundalul cetății Ierihon, oază splendidă și înfloritoare în deșert. Știm că tocmai la Ierihon a ajuns poporul lui Israel la sfârșitul exodului lung din Egipt: cetatea aceea reprezintă poarta de intrare în țara promisă. Ne amintim cuvintele pe care Moise le rostește în acea împrejurare: „Dacă va fi la tine vreun sărac dintre frații tăi, înăuntrul porților tale, în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ți împietrești inima și să nu-ți închizi mâna înaintea fratelui tău sărac. Căci nu va lipsi cel sărac din țară. De aceea îți poruncesc eu, zicând: «deschide-ți mâna față de fratele tău, față de cel nevoiaș și față de cel sărac care este în țara ta»” (Dt 15,7.11). Este strident contrastul dintre această recomandare a Legii lui Dumnezeu și situația descrisă de Evanghelie: în timp ce orbul strigă invocându-l pe Isus, oamenii îl ceartă pentru a-l face să tacă, sunt deranjați de strigătele sale. De câte ori noi, când vedem atâția oameni pe drum – oameni nevoiași, bolnavi, care nu au de mâncare – suntem deranjați. De câte ori, când ne aflăm în fața atâtor refugiați, suntem deranjați. Este o ispită pe care o avem noi toți. Toți, și eu! Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează amintindu-ne că indiferența și ostilitatea ne fac orbi și surzi, ne împiedică să-i vedem pe frați și nu permit să-l recunoaștem în ei pe Domnul. Indiferență și ostilitate. Și uneori această indiferență și ostilitate devin și agresiune și insultă: „dar alungați-i pe toți aceștia!”, „puneți-i în altă parte!”. Această agresiune este ceea ce făceau oamenii când striga orbul: „dar tu pleacă, hai, nu vorbi, nu striga”.

Observăm un amănunt interesant. Evanghelistul spune că unul din mulțime i-a explicat orbului motivul pentru care este toată mulțimea aceea spunând: „Trece Isus, Nazarineanul!” (v. 37). Trecerea lui Isus este indicată cu același verb cu care în cartea Exodului se vorbește despre trecerea îngerului exterminator care îi salvează pe israeliți în țara Egiptului (cf. Ex 12,23). Este „trecerea” paștelui, începutul eliberării: când trece Isus, mereu este eliberare, mereu este mântuire! Deci, orbului este ca și cum i s-ar vesti paștele său. Fără a se lăsa înfricoșat, orbul strigă de mai multe ori către Isus recunoscându-l ca Fiu al lui David, Mesia cel așteptat care, conform profetului Isaia, va deschide ochii celor orbi (cf. Is 35,5). Spre deosebire de mulțime, acest orb vede cu ochii credinței. Grație ei implorarea sa are o eficacitate puternică. De fapt, auzindu-l, „Isus s-a oprit și a poruncit să-l aducă” (v. 40). Făcând astfel Isus îl ia pe orb de pe marginea drumului și-l pune în centrul atenției discipolilor săi și a mulțimii. Să ne gândim și noi, când suntem în situații urâte, chiar și situații de păcat, cum a fost chiar Isus cel care ne-a luat de mână și ne-a luat de pe marginea drumului și ne-a dăruit mântuirea. Se realizează astfel o dublă trecere. Prima: oamenii îi anunțaseră o veste bună orbului, dar nu voiau să aibă nimic de-a face cu el; acum Isus îi obligă pe toți să conștientizeze că vestea cea bună implică a pune în centrul propriului drum pe cel care era exclus. A doua: la rândul său, orbul nu vedea, dar credința sa îi deschide calea mântuirii și el se află din nou în mijlocul celor care au coborât pe drum pentru a-l vedea pe Isus. Frați și surori, trecerea Domnului este o întâlnire de milostivire care îi unește pe toți în jurul Lui pentru a permite să-l recunoască pe cel care are nevoie de ajutor și de consolare. Și în viața noastră Isus trece; și când trece Isus, iar eu îmi dau seama de asta, este o invitație de a mă apropia de El, să fiu mai bun, să fiu un creștin mai bun, să-l urmez pe Isus.

Isus se adresează orbului și-l întreabă: „Ce vrei să fac pentru tine?” (v. 41). Aceste cuvinte ale lui Isus sunt impresionante: Fiul lui Dumnezeu acum stă în fața orbului ca un slujitor umil. El, Isus, Dumnezeu, spune: „Dar ce vrei să fac? Cum vrei să te slujesc?”. Dumnezeu se face slujitor al omului păcătos. Și orbul îi răspunde lui Isus fără a-l mai numi „Fiul lui David”, ci „Domn”, titlul pe care Biserica încă de la începuturi îl aplică lui Isus Înviat. Orbul cere să poată vedea din nou și dorința sa este ascultată: „Recapătă-ți vederea! Credința ta te-a salvat” (v. 42). El a arătat credința sa invocându-l pe Isus și voind în mod absolut să-l întâlnească, și acest lucru i-a adus în dar mântuirea. Grație credinței acum poate să vadă și, mai ales, se simte iubit de Isus. Pentru aceasta relatarea se termină prezentând că orbul „a început să-l urmeze glorificându-l pe Dumnezeu” (v. 43): se face discipol. Din cerșetor în discipol, și acesta este și drumul nostru: noi toți suntem cerșetori, toți. Avem nevoie mereu de mântuire. Și astfel, orbul pornește în urma lui Isus intrând să facă parte din comunitatea sa. Cel pe care voiau să-l reducă la tăcere, acum mărturisește cu glas tare întâlnirea sa cu Isus din Nazaret, și „tot poporul, văzând, a dat laudă lui Dumnezeu” (v. 43). Are loc o a doua minune: ceea ce i s-a întâmplat orbului face în așa fel încât și oamenii în sfârșit să vadă. Aceeași lumină îi luminează pe toți unindu-i în rugăciunea de laudă. Astfel Isus revarsă milostivirea sa asupra tuturor celor pe care-i întâlnește: îi cheamă, îi aduce la sine, îi adună, îi vindecă și îi luminează, creând un nou popor care celebrează minunățiile iubirii sale milostive. Să ne lăsăm și noi chemați de Isus și să ne lăsăm vindecați de Isus, iertați de Isus, și să mergem în urma lui Isus lăudându-l pe Dumnezeu. Așa să fie!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.06.2016
Publicarea pe acest sit: 15.06.2016
Etichete: , ,

Comments are closed