Audienţa generală de miercuri

Despre Sfântul Ilie
miercuri, 15 iunie 2011

Iubiți frați și surori,

În istoria religioasă a Israelului antic, mare relevanță au avut profeții cu învățătura lor și cu predica lor. Între ei, iese în evidență figura lui Ilie, stimulat de Dumnezeu pentru a duce poporul la convertire. Numele său înseamnă „Domnul este Dumnezeul meu” și în acord cu acest nume se desfășoară viața sa, consacrată în întregime pentru a provoca în popor recunoașterea Domnului ca unic Dumnezeu. Despre Ilie Ben Sirah spune: „Și s-a ridicat profetul Ilie, ca un foc; cuvântul ardea ca o flacără” (Sir 48,1). Cu această flacără Israel regăsește drumul său către Dumnezeu. În activitatea sa Ilie se roagă: îl invocă pe Domnul pentru ca să-l readucă la viață pe fiul unei văduve care-l găzduise (cf. 1Re 17,17-24), strigă la Dumnezeu oboseala sa și angoasa sa în timp ce fuge în deșert, fiind căutat ca să fie ucis de regina Isabela (cf. 1Re 19,1-4), dar mai ales pe muntele Carmel se arată în toată puterea sa de mijlocitor atunci când, în fața întregului Israel, îl roagă pe Domnul pentru ca să se manifeste și să convertească inima poporului. Este episodul relatat în capitolul 18 din Prima Carte a Regilor, asupra căruia ne oprim astăzi.

Ne află în regatul de nord, în secolul al IX-lea î.C., în timpul regelui Ahab, într-un moment în care în Israel se crease o situație de sincretism deschis. Alături de Domnul popor îl adora pe Baal, idolul asigurator de la care se credea că vine darul ploii și căruia i se atribuia puterea de a da rodnicie ogoarelor și viață oamenilor și animalelor. Deși pretindeau că îl urmează pe Domnul, Dumnezeu invizibil și misterios, poporul căuta siguranță și într-un dumnezeu comprehensibil și previzibil, de la care credea că poate să obțină rodnicie și prosperitate în schimbul jertfelor. Israel ceda în fața seducției idolatriei, tentația continuă a celui care crede, înșelându-se că poate „sluji la doi stăpâni” (cf. Mt 6,24; Lc 16,13) și că poate facilita drumurile anevoioase ale credinței în Cel Atotputernic punându-și propria încredere și într-un dumnezeu neputincios făcut de oameni.

Tocmai pentru a demasca nebunia înșelătoare a unei astfel de atitudini, Ilie adună poporul lui Israel pe muntele Carmel și îl pune în fața necesității de face o alegere: „Dacă Domnul este Dumnezeu, urmați-l pe El. Dacă însă este Baal, urmați-l pe el” (1Re 18,21). Și profetul, purtător al iubirii lui Dumnezeu, nu-i lasă singuri pe oameni în fața acestei alegeri, ci îi ajută indicând semnul care va revela adevărul: atât el cât și profeții lui Baal vor pregăti o jertfă și se vor ruga, iar Dumnezeul adevărat se va manifesta răspunzând cu focul care va consuma ofranda. Începe astfel confruntarea dintre profetul Ilie și adepții lui Baal, care în realitate este între Domnul lui Israel, Dumnezeul mântuirii și al vieții, și idolul mut și fără consistență care nu poate face nimic, nici în bine nici în rău (cf. Ier 10,5). Și începe și confruntarea dintre două moduri complet diferite de a se adresa lui Dumnezeu și de rugăciune.

De fapt, profeții lui Baal strigă, se agită, dansează sărind în sus, intră într-o stare de exaltare ajungând să-și facă tăieturi pe corp, „cu săbii și sulițe, umplându-se cu toții de sânge” (1Re 18,28). Ei recurg la ei înșiși pentru a-l interpela pe dumnezeul lor, încrezându-se în propriile capacități pentru a-i provoca răspunsul. Astfel se revelează realitatea înșelătoare a idolului: el este gândit de om drept ceva de care se poate dispune, care se poate gestiona cu propriile forțe, la care se poate ajunge pornind de la ei înșiși și de la propria forță vitală. Adorarea idolului în loc să deschidă inima umană spre Alteritate, spre o relație eliberatoare care să permită ieșirea din spațiul îngust al propriului egoism pentru a avea acces la dimensiuni de iubire și de dăruire reciprocă, închide persoana în cercul exclusiv și disperant al căutării de sine. și înșelătoria este de așa natură încât, adorând idolul, omul este constrâns la acțiuni extreme, în tentativa iluzorie de a-l supune voinței sale. De aceea profeții lui Baal ajung până acolo încât își fac rău, își provoacă răni pe corp, într-un gest dramatic de ironic: pentru a avea un răspuns, un semn de viață de la dumnezeul lor, ei se acoperă de sânge, acoperindu-se în mod simbolic de moarte.

Cu totul altă atitudine de rugăciune este în schimb aceea a lui Ilie. El cere poporului să se apropie, implicându-l astfel în acțiunea sa și în implorarea sa. Scopul provocării adresată de el profeților lui Baal era de a readuce la Dumnezeu poporul care se rătăcise urmându-i pe idoli; de aceea el vrea ca Israel să se alăture lui, devenind părtaș și protagonist al rugăciunii sale și de ceea ce se întâmplă. Apoi profetul ridică un altar, folosind, așa cum spune textul, „douăsprezece pietre, după numărul triburilor fiilor lui Iacob, căruia îi fusese adresat acest cuvânt al Domnului: „Israel va fi numele tău”” (v. 31). Acele pietre reprezintă tot Israelul și sunt amintirea tangibilă a istoriei de alegere, de predilecție și de mântuire al cărui obiect a fost poporul. Gestul liturgic al lui Ilie are o însemnătate decisivă; altarul este loc sacru care indică prezența Domnului, însă acele pietre care îl compun reprezintă poporul care acum, prin mijlocirea profetului, este în mod simbolic pus în fața lui Dumnezeu, devine „altar”, loc de ofrandă și de jertfă.

Dar este necesar ca simbolul să devină realitate, ca Israel să-l recunoască pe Dumnezeul adevărat și să regăsească propria identitate de popor al Domnului. De aceea Ilie îi cere lui Dumnezeu să se manifeste și acele douăsprezece pietre care trebuiau să-i amintească Israelului adevărul său folosesc și pentru a-i aminti Domnului de fidelitatea sa, la care profetul apelează în rugăciune. Cuvintele invocației sale sunt dense de semnificație și de credință: „Doamne, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Israel, poporul acesta să știe astăzi că tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul tău și că am făcut toate acestea la porunca ta. Răspunde-mi, Doamne, răspunde-mi, pentru ca ei să știe că tu, Doamne, ești Dumnezeu și că tu întorci inimile lor!” (v. 36-37; cf. Gen 32,36-37). Ilie se adresează Domnului numindu-l Dumnezeul Părinților, făcând astfel comemorare implicită a promisiunilor divine și a istoriei de alegere și de alianță care l-a unit în mod indisolubil pe Domnul cu poporul său. Implicarea lui Dumnezeu în istoria oamenilor este de așa natură încât de acum Numele său este în mod inseparabil legat cu acela al Patriarhilor și profetul rostește acel Nume sfânt pentru ca Dumnezeu să-și amintească și să se arate fidel, dar și pentru ca Israel să se simtă chemat pe nume și să regăsească fidelitatea sa. Titlul divin rostit de Ilie apare de fapt un pic surprinzător. În loc să folosească formula obișnuită, „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Iacob” el folosește un apelativ mai puțin obișnuit: „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac și al lui Israel”. Înlocuirea numelui „Iacob” cu „Israel” evocă lupta lui Iacob la vadul Yabboq cu schimbarea numelui la care naratorul face referință explicită (cf. Gen 32,31) și despre care am vorbit într-una din catehezele trecute. Această înlocuire capătă o semnificație pregnantă în cadrul invocației lui Ilie. Profetul se roagă pentru poporul din regatul de nord, care se numea tocmai Israel, distinct de Iuda, care indica regatul de sud. Și acum acest popor, care pare că a uitat propria origine și propriul raport privilegiat cu Domnul, se simte chemat pe nume în timp ce este rostit Numele lui Dumnezeu, Dumnezeul Patriarhului și Dumnezeul poporului: „Doamne, Dumnezeul […] lui Israel, poporul acesta să știe astăzi că tu ești Dumnezeu în Israel”.

Poporul pentru care se roagă Ilie este pus din nou în fața propriului adevăr și profetul cere ca și adevărul Domnului să se manifeste și ca El să intervină pentru a converti Israelul, abătându-l de la înșelătoria idolatriei și ducându-l astfel la mântuire. Cererea sa este ca poporul în sfârșit să știe, să cunoască în mod deplin cine este cu adevărat Dumnezeul său și să facă alegerea decisivă de a-L urma numai pe El, Dumnezeul adevărat. Pentru că numai așa Dumnezeu este recunoscut pentru ceea ce este, Absolut și Transcendent, fără posibilitatea de a pune alături de El alți dumnezei, care l-ar nega ca absolut, relativizându-l. Aceasta este credința care face din Israel poporul lui Dumnezeu; este credința proclamată în binecunoscutul text din Shema’ Israel: „Ascultă, Israele: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur. Să-l iubește pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu toate puterile tale” (Dt 6,4-5). La absolutul lui Dumnezeu credinciosul trebuie să răspundă cu o iubire absolută, totală, care să angajeze toată viața sa, forțele sale, inima sa. Și tocmai pentru inima poporului său profetul cu rugăciunea sa imploră convertire: „pentru ca ei să știe că tu, Doamne, ești Dumnezeu și că tu întorci inimile lor” (1Re 18,37). Ilie, cu mijlocirea sa, îi cere lui Dumnezeu ceea ce însuși Dumnezeu dorește să facă, să se manifeste în toată milostivirea sa, fidel față de propria realitate de Domn al vieții care iartă, convertește, transformă.

Și este ceea ce se întâmplă: „Atunci focul Domnului a căzut, a mistuit animalul de jertfă și lemnele, pietrele și pământul, precum și apa care era în șănțuleț. Poporul, văzând aceasta, s-a aruncat cu fața la pământ și a spus: „Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!”” (v. 38-39). Focul, acest element în același timp necesar și teribil, legat de manifestările divine ale tufișului care arde și de la Sinai, acum folosește pentru a semnala iubirea lui Dumnezeu care răspunde la rugăciune și se revelează poporului său. Baal, dumnezeu mut și neputincios, nu a răspuns la invocațiile profeților săi; în schimb Domnul răspunde, și în mod incontestabil, nu numai mistuind animalul de jertfă, ci uscând toată apa care fusese vărsată în jurul altarului. Israel nu mai poate avea îndoieli; milostivirea divină a venit în întâmpinarea slăbiciunii sale, a îndoielilor sale, a lipsei sale de credință. Acum Baal, idol zadarnic, este învins și poporul care părea pierdut a regăsit drumul adevărului și s-a regăsit pe sine însuși.

Iubiți frați și surori, ce ne spune nouă această istorie din trecut? Care este prezentul acestei istorii? Înainte de toate este în discuție prioritatea primei porunci: a-l adora numai pe Dumnezeu. Acolo unde dispare Dumnezeu, omul cade în sclavia idolatriilor, așa cum au arătat, în timpul nostru, regimurile totalitare și așa cum arată și diferite forme de nihilism, care îl fac pe om dependent de idoli, de idolatrii; îl reduc la sclavie. Al doilea. Scopul primar al rugăciunii este convertirea: focul lui Dumnezeu care transformă inima noastră și ne face capabili să-l vedem pe Dumnezeu și astfel să trăim conform lui Dumnezeu și să trăim pentru celălalt. Și al treilea punct. Părinții ne spun că și această istorie a unui profet este profetică, dacă – spun ei – este umbră a viitorului, a viitorului Cristos; este un pas pe drumul către Cristos. Și ne spun că aici vedem adevăratul foc al lui Dumnezeu: iubirea care îl conduce pe Domnul până la cruce, până la dăruirea totală de sine. Așadar, adevărata adorare a lui Dumnezeu înseamnă dăruirea de sine lui Dumnezeu și oamenilor, adevărata adorare este iubirea. Și adevărata adorare a lui Dumnezeu nu distruge, ci reînnoiește, transformă. Desigur, focul lui Dumnezeu, focul iubirii mistuie, transformă, purifică, dar tocmai așa nu distruge, ci creează adevărul ființei noastre, recreează inima noastră. Și astfel, realmente vii prin harul focului Duhului Sfânt, al iubirii lui Dumnezeu, suntem adoratori în duh și în adevăr. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.06.2011
Publicarea pe acest sit: 16.06.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns