Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 11.
Speranța nu înșală (cf. Rom 5,1-5)
miercuri, 15 februarie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Încă de mici suntem învățați că nu este un lucru frumos să ne lăudăm. În țara mea, cei care se laudă îi numesc „păuni”. Și este corect, pentru că a ne lăuda cu ceea ce suntem sau cu ceea ce avem, în afară de o anumită mândrie, trădează și o lipsă de respect față de ceilalți, în special față de cei care sunt mai puțin norocoși decât noi. Însă în acest text din Scrisoarea către Romani apostolul Paul ne uimește, deoarece de două ori ne îndeamnă să ne lăudăm. Așadar, cu ce anume este corect să ne lăudăm? Pentru că dacă el îndeamnă să ne lăudăm, cu ceva este corect să ne lăudăm. Și cum este posibil să facem asta, fără a-i ofensa pe ceilalți, fără a exclude pe cineva?

În primul caz, suntem invitați să ne lăudăm cu belșugul harului de care suntem pătrunși în Isus Cristos, prin intermediul credinței. Paul vrea să ne facă să înțelegem că, dacă învățăm să citim orice lucru cu lumina Duhului Sfânt, ne dăm seama că totul este har! Totul este dar! De fapt, dacă suntem atenți, nu acționăm – în istorie, ca și în viața noastră – noi, ci înainte de toate Dumnezeu. El este protagonistul absolut, care creează orice lucru ca un dar de iubire, care țese urzeala planului său de mântuire și care îl duce la împlinire pentru noi, prin Fiul său Isus. Nouă ni se cere să recunoaștem toate acestea, să le primim cu recunoștință și să le facem să devină motiv de laudă, de binecuvântare și de mare bucurie. Dacă facem asta, suntem în pace cu Dumnezeu și trăim experiența libertății. Și această pace se extinde după aceea la toate domeniile și la toate relațiile din viața noastră: suntem în pace cu noi înșine, suntem în pace în familie, în comunitatea noastră, la locul de muncă și cu persoanele pe care le întâlnim în fiecare zi pe drumul nostru.

Însă Paul ne îndeamnă să ne lăudăm și în suferințe. Acest lucru nu este ușor de înțeles. Acest lucru ne este mai greu și poate să pară că nu are nimic de-a face cu condiția de pace tocmai descrisă. În schimb constituie fundamentul său cel mai autentic, cel mai adevărat. De fapt, pacea pe care ne-o oferă și ne-o garantează Domnul nu trebuie înțeleasă ca lipsa de preocupări, de dezamăgiri, de lipsuri, de motive de suferință. Dacă ar fi așa, în cazul în care am reuși să fim în pace, acel moment s-ar termina repede și am cădea inevitabil în descurajare. În schimb pacea care vine din credință este un dar: este harul de a experimenta că Dumnezeu ne iubește și că este mereu alături de noi, nu ne lasă singuri nici măcar o clipă din viața noastră. Și asta, așa cum afirmă apostolul, generează răbdarea, deoarece știm că, și în momentele mai dure și tulburătoare, milostivirea și bunătatea lui Dumnezeu sunt mai mari decât orice lucru și nimic nu ne va smulge din mâinile sale și din comuniunea cu El.

Iată deci de ce speranța creștină este solidă, iată pentru ce nu înșală. Niciodată nu înșală. Speranța nu înșală! Nu este întemeiată pe ceea ce noi putem să facem sau să fim și nici pe ceea ce noi putem să credem. Fundamentul său, adică fundamentul speranței creștine, este ceea ce poate exista mai fidel și sigur, adică iubirea pe care însuși Dumnezeu o nutrește față de fiecare dintre noi. Este ușor de spus: Dumnezeu ne iubește. Toți spunem asta. Dar gândiți-vă un pic: fiecare dintre noi este capabil să spună: sunt sigur că Dumnezeu mă iubește? Nu este atât de ușor a spune asta. Dar este adevărat. Este un bun exercițiu acesta de a ne spune nouă înșine: Dumnezeu mă iubește. Aceasta este rădăcina siguranței noastre, rădăcina speranței. Și Domnul l-a revărsat din belșug în inimile noastre pe Duhul – care este iubirea lui Dumnezeu – ca artizan, ca garant, tocmai pentru ca să poată alimenta înlăuntrul nostru credința și să mențină vie această speranță. Și această siguranță: Dumnezeu mă iubește. „Dar în acest moment urât?” – Dumnezeu mă iubește. „Și pe mine, care am făcut acest lucru urât și rău?” – Dumnezeu mă iubește. Acea siguranță nu ne-o ia nimeni. Și trebuie să repetăm asta ca rugăciune: Dumnezeu mă iubește. Sunt sigur că Dumnezeu mă iubește. Sunt sigură că Dumnezeu mă iubește.

Acum înțelegem de ce apostolul Paul ne îndeamnă să ne lăudăm mereu cu toate acestea. Eu mă laud cu iubirea lui Dumnezeu, pentru că mă iubește. Speranța care ne-a fost dăruită nu ne separă de ceilalți, cu atât mai puțin ne face să-i discredităm sau să-i marginalizăm. În schimb este vorba despre un dar extraordinar pentru care suntem chemați să ne facem „canale”, cu umilință și simplitate, pentru toți. Și atunci lauda noastră cea mai mare va fi aceea de a avea ca Tată un Dumnezeu care nu face preferințe, care nu exclude pe nimeni, ci care deschide casa sa pentru toate ființele umane, începând de la cei din urmă și de la cei de departe, pentru ca noi ca fii ai săi să învățăm să ne mângâiem și să ne susținem unii pe alții. Și nu uitați: speranța nu înșală.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 15.02.2017
Publicarea pe acest sit: 15.02.2017
Etichete: ,

Comments are closed