Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciunea lui Isus în iminența morții
miercuri, 15 februarie 2012

Iubiți frați și surori, în școala noastră de rugăciune, miercurea trecută, am vorbit despre rugăciunea lui Isus pe Cruce luată din Psalmul 22 (21): „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (v. 2); acum aș vrea să continui să meditez la rugăciunea lui Isus pe Cruce, în iminența morții, aș vrea să mă opresc astăzi asupra narațiunii pe care o întâlnim în Evanghelia după sfântul Luca. Evanghelistul ne-a transmis trei cuvinte ale lui Isus pe Cruce, dintre care două – primul și cel de-al III-lea – sunt rugăciuni adresate în mod explicit Tatălui. Cel de-al II-lea cuvânt, în schimb, este constituit din promisiunea făcută acelui așa-numit „tâlhar bun”, răstignit împreună cu El; de fapt, răspunzând la rugăciunea tâlharului, Isus îl asigură: „Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). În povestirea lui Luca sunt astfel întrepătrunse în mod succesiv cele două rugăciuni ale lui Isus muribund către Tatăl și primirea rugăciunii care îi este adresată lui de către păcătosul pocăit. Isus îl invocă pe Tatăl și, totodată, ascultă rugăciunea acestui om, care deseori este numit latro penitens, „tâlharul pocăit”.

Să ne oprim asupra acestor trei rugăciuni ale lui Isus. Pe prima, o rostește imediat după ce a fost bătut în cuie pe cruce, în timp ce soldații împărțeau hainele sale ca tristă recompensă a serviciului lor. Într-un anumit sens, acest gest este cel cu care se încheie procesul răstignirii. Scrie sfântul Luca: „Când au ajuns la locul numit Craniul, l-au răstignit pe el și pe răufăcători, unul la dreapta și altul la stânga. Atunci Isus a spus: «Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac». Apoi, ca să împartă hainele lui, au tras la sorți” (Lc 23,33-34). Prima rugăciune pe care Isus o adresează Tatălui este de mijlocire: cere iertarea pentru proprii călăi. Cu aceasta, Isus împlinește în persoana sa ceea ce învățase în discursul de pe munte când spusese: „Însă vouă, care mă ascultați, vă spun: iubiți-i pe dușmanii voștri, faceți bine celor care vă urăsc” (Lc 6,27) și promisese, de asemenea, celor care vor ști să ierte: „răsplata voastră va fi mare și veți fi fiii Celui Preaînalt” (Lc 6,35). Acum, de pe cruce, El nu doar îi iartă pe călăii săi, dar se adresează direct Tatălui mijlocind în favoarea lor.

Această atitudine a lui Isus găsește o „imitare” emoționantă în povestirea lapidării sfântului Ștefan, primul martir. Ștefan, de fapt, apropiindu-se de sfârșit, „căzând în genunchi, a strigat cu glas puternic: «Doamne, nu le socoti păcatul acesta» și, spunând aceasta, a adormit” (Fap 7,60): acestea au fost ultimele sale cuvinte. Comparația între rugăciunea de iertare a lui Isus și cea a protomartirului este semnificativă. Sfântul Ștefan se adresează Domnul Înviat și cere ca uciderea sa-un gest definit în mod clar prin expresia «păcatul acesta» – să nu le fie socotită lapidatorilor săi. Isus pe cruce se adresează Tatălui și nu cere numai iertarea pentru cei care l-au răstignit, dar oferă și o interpretare a ceea ce se întâmplă. Potrivit cuvintelor sale, de fapt, oamenii care l-au răstignit „nu știu ce fac” (Lc 23,34). Adică El pune ignoranța, a „nu ști”, ca motiv al cererii de iertare adresată Tatălui, pentru că această ignoranță lasă deschisă calea spre convertire, cum de altfel se va întâmpla în cuvintele pe care le va pronunța centurionul la moartea lui Isus: „Cu adevărat, omul acesta era drept” (Lc 23,47), era Fiul lui Dumnezeu. „Rămâne o consolare pentru toate timpurile și pentru toți oamenii faptul că Domnul, atât în ceea ce privește pe cei care cu adevărat nu știau – călăii – cât și pe cei care știau și l-au condamnat, pune ignoranța ca motiv al cererii de iertare-o consideră ca poartă ce ne poate deschide spre convertire” (Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, II, 233).

Cel de-al doilea cuvânt al lui Isus pe cruce relatat de sfântul Luca este un cuvânt de speranță, este răspunsul la rugăciunea unuia dintre cei doi oameni răstigniți împreună cu El. Tâlharul cel bun înaintea lui Isus intră în sine însuși și se căiește, simte că se găsește în fața Fiului lui Dumnezeu, care face vizibilă Fața însăși a lui Dumnezeu, și îl roagă: „Isuse, amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta!” (Lc 23,42). Răspunsul Domnului la această rugăciune depășește cu mult cererea; de fapt spune: „Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). Isus este conștient de intrarea directă în comuniune cu Tatăl și de redeschiderea pentru om a căii spre paradisul lui Dumnezeu. Astfel prin acest răspuns oferă speranța neclintită că bunătatea lui Dumnezeu poate să ne atingă chiar în ultima clipă a vieții și rugăciunea sinceră, chiar și după o viață greșită, întâlnește brațele deschise ale Tatălui bun care așteaptă întoarcerea fiului.

Însă să ne oprim asupra ultimelor cuvinte ale lui Isus muribund. Evanghelistul povestește: „Era cam pe la ora a șasea și s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâșiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: «Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu». Și spunând aceasta, și-a dat duhul” (Lc 23,44-46). Câteva aspecte ale acestei narațiuni sunt diferite în comparație cu cadrul oferit în Marcu și Matei. Cele trei ore de întuneric din Marcu nu sunt descrise, în timp ce în Matei sunt legate cu o serie de diferite evenimente apocaliptice, precum cutremurul, deschiderea mormintelor, morții care învie (cf. Mt27,51-53). În Luca, orele de întuneric au drept cauză eclipsa de soare, dar în acel moment are loc și sfâșierea catapetesmei templului. Astfel relatarea lui Luca prezintă două semne, într-un fel paralele, în cer și pe pământ. Cerul pierde lumina sa, pământul se prăbușește, în timp ce în templu, locul prezenței lui Dumnezeu se sfâșie catapeteasma care proteja sanctuarul. Moartea lui Isus este caracterizată în mod explicit ca eveniment cosmic și liturgic; în special, marchează începutul unui cult nou, într-un templu neconstruit de oameni, întrucât este însuși Trupul lui Isus mort și înviat care adună popoarele și le unește în Sacramentul Trupului și Sângelui său.

Rugăciunea lui Isus, în acest moment de suferință – „Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu” – este un strigăt puternic de totală încredințare lui Dumnezeu. Această rugăciune exprimă deplina conștientizare de a nu fi abandonat. Invocația inițială – „Tată” – amintește prima sa declarare ca și copil de 12 ani. Atunci a rămas pentru trei zile în templul din Ierusalim, a cărui catapeteasmă acum se sfâșie. Și când părinții i-au arătat îngrijorarea lor, le-a răspuns: „De ce m-ați căutat? Nu știați că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc2,49). De la început până la sfârșit, ceea ce a determinat în totalitate simțămintele lui Isus, cuvântul său, acțiunea sa, este relația unică cu Tatăl. Pe cruce El trăiește pe deplin, în iubire, această relația filială a sa cu Dumnezeu ce însuflețește rugăciunea sa.

Cuvintele rostite de Isus, după invocația „Tată”, reiau o expresie a Psalmului 31 (30): „În mâinile tale îmi încredințez sufletul” (v. 6). Aceste cuvinte, însă, nu sunt o simplă citare, dar mai ales arată o decizie fermă: Isus se „încredințează” Tatălui într-un act de totală abandonare. Aceste cuvinte sunt o rugăciune de „încredințare”, plină de confiere în iubirea lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Isus în fața morții este dramatică la fel cum e pentru orice om, însă, în același timp, este pătrunsă de acel calm profund care se naște din încrederea în Tatăl și din voința de a se încredința pe deplin lui. În Ghetsemani, atunci când a intrat în lupta finală și în rugăciunea mai intensă și era pe cale să fie „dat în mâinile oamenilor” (Lc 9,44), sudoarea sa „care cădea pe pământ, s-a făcut ca picăturile de sânge” (Lc 22,44). Însă inima sa era pe deplin ascultătoare față de voința Tatălui, și pentru aceasta „un înger din cer” a venit pentru a-l întări (cf. Lc 22,42-43). Acum, în ultimele clipe, Isus se adresează Tatălui spunând care sunt cu adevărat mâinile în care își încredințează întreaga sa existență. Înainte de plecarea în călătoria spre Ierusalim, Isus a insistat pe lângă ucenicii săi: „Ascultați cu atenție cuvintele acestea: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor” (Lc 9,44). Acum, când este gata să plece din această viață, El sigilează în rugăciunea sa ultima decizie: Isus s-a lăsat dat „în mâinile oamenilor”, însă în mâinile Tatălui își așează sufletul său; astfel – cum spune evanghelistul Ioan – totul s-a săvârșit, actul suprem de iubire a fost dus până la capăt, până la limite și dincolo de limite.

Iubiți frați și surori, cuvintele lui Isus pe cruce în ultimele clipe ale vieții sale pământești oferă indicații angajatorii pentru rugăciunea noastră, dar o deschid și către o încredere senină și către o speranță fermă. Isus care îi cere Tatălui să-i ierte pe cei care îl răstignesc, ne invită la dificilul gest de a ne ruga și pentru cei care ne fac rău, ne prejudiciază, știind să iertăm întotdeauna, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată lumina inimile lor: și ne invită să trăim, în rugăciunea noastră, aceeași atitudine de milostivire și de iubire pe care Dumnezeu o are față de noi: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, spunem zilnic în „Tatăl nostru”. În același timp, Isus, care în momentul final al morții se încredințează în întregime în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, ne dă certitudinea că, oricât de dure ar fi încercările, dificile problemele, apăsătoare suferințele, niciodată nu vom cădea din mâinile lui Dumnezeu, acele mâini care ne-au creat, ne susțin și ne însoțesc în drumul vieții, pentru că sunt conduse de o iubire infinită și fidelă. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Vincențiu Balint
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 15.02.2012
Publicarea pe acest sit: 15.02.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns