Audienţa generală de miercuri

Magnificat – Cântecul Fericitei Fecioare
miercuri, 15 februarie 2006

Dragi frați și surori,

1. Am ajuns de acum la punctul final al lungului itinerar început chiar acum cinci ani, în primăvara anului 2001, de predecesorul meu, neuitatul Papa Ioan Paul al II-lea. Marele Papă voise să parcurgă în catehezele sale întreaga parte a Psalmilor și a Cântărilor care alcătuiesc țesătura de rugăciune fundamentală a Liturgiei Laudelor și Vesperelor. Ajunși de acum la sfârșitul acestui pelerinaj textual, asemănător unei călătorii în grădina înflorită a laudei, a invocației, a rugăciunii și a contemplației, să facem acum loc acelui Cântec care marchează fiecare celebrare a Vesperelor, imnul Magnificat (Lc 1,46-55).

Este un cântec care dezvăluie în mod subtil spiritualitatea acelor anawim biblici, sau acei credincioși care se recunoșteau „săraci” nu doar prin îndepărtarea de orice idolatrie a bogăției și a puterii, dar și în umilința profundă a inimii, despuiată de ispita orgoliului, deschisă revărsării puternice a harului sfânt mântuitor. Întregul Magnificat, pe care l-am auzit acum din Capela Sixtină, este, de fapt, marcat de această „umilință”, în limba greacă tapeinosis, care indică o situație de concretă umilință și sărăcie.

2. Prima mișcare a cântecului marian (cfr Lc 1,46-55) este un fel de voce solo care se înalță spre cer pentru a ajunge la Domnul. Auzim tocmai vocea Mariei care vorbește astfel despre Mântuitorul ei, care a făcut lucruri mari în sufletul și în trupul ei. Se observă, de fapt, ecoul constant al persoanei întâi: „Sufletul meu… duhul meu… mântuitorul meu… mă vor numi fericită… mari lucruri mi-a făcut…”. Sufletul rugăciunii este, așadar, celebrarea harului divin care s-a revărsat în inima și în existența Mariei, făcând-o Mama Domnului.

Structura intimă a cântecului ei de rugăciune este, prin urmare, lauda, mulțumirea, bucuria recunoscătoare. Dar această mărturie personală nu este solitară și izolată, cu totul individuală, întrucât Fecioara Mamă este conștientă că are o misiune de îndeplinit pentru umanitate și ceea ce i se întâmplă se inserează în istoria mântuirii. Și astfel poate spune: „Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el” (v. 50). Maria prin această laudă a Domnului dă glas tuturor creaturilor răscumpărate în acel „Fiat” al său, și astfel în chipul lui Isus născut din Fecioară, găsim milostivirea lui Dumnezeu.

3. Tocmai în acest punct se realizează cea de-a doua mișcare poetică și spirituală a imnului Magnificat (cfr vv. 51-55). Ea are o tonalitate mai corală, ca și cum vocii Mariei i s-ar uni aceea a întregii comunități a credincioșilor care celebrează alegerile surprinzătoare ale lui Dumnezeu. În originalul grec al Evangheliei după Luca avem șapte verbe la aorist, care indică tot atâtea acțiuni pe care Domnul le împlinește în mod permanent în istorie: „A arătat puterea… i-a risipit pe cei mândri… i-a dat jos pe cei puternici… i-a înălțat pe cei smeriți… i-a copleșit cu bunuri pe cei flămânzi… i-a lăsat cu mâinile goale pe cei bogați… l-a sprijinit pe Israel”.

În acest ansamblu de șapte lucrări divine este evident „stilul” după care Domnul istoriei își inspiră comportamentul: el se dă de partea celor din urmă. Proiectul său este unul care este cel mai adesea ascuns sub terenul întunecat al evenimentelor umane, care văd triumfând ” pe cei mândri, puternici și bogați”. Și totuși puterea sa secretă este destinată să se descopere în cele din urmă, pentru a arăta cine sunt adevărații preaiubiți de Domnul: „Cei care se tem de el”, credincioși cuvântului său; „cei umili, flămânzi, Israel servitorul său”, sau comunitatea poporului lui Dumnezeu care, ca și Maria, este formată din cei care sunt „săraci”, cu inima simplă și curată. Este acea „mică turmă” care primește invitația de a nu se teme pentru că Tatălui i-a plăcut să-i dea ei împărăția sa (cfr Lc12,32). Și astfel acest cântec ne invită să ne alăturăm acestei mici turme, să fim cu adevărat membri ai Poporului lui Dumnezeu în puritatea și simplitatea inimii, în iubirea de Dumnezeu.

4. Să primim, prin urmare, invitația pe care în comentariul său la textul Magnificat ne-o adresează sfântul Ambroziu, marele Doctor al Bisericii: „Să fie în fiecare dintre noi sufletul Mariei care-l preamărește pe Domnul, să fie în fiecare dintre noi duhul Mariei care tresaltă în Dumnezeu; dacă, după trup, una singură este mama lui Cristos, prin credință toate sufletele dau naștere lui Cristos; fiecare de fapt primește în sine Cuvântul lui Dumnezeu… Sufletul Mariei preamărește pe Domnul, și duhul ei tresaltă de bucurie în Dumnezeu, întrucât consacrată cu sufletul și duhul Tatălui și Fiului ea adoră cu afecțiune plină de devoțiune un singur Dumnezeu, de la care toate provin, și un singur Domn, prin puterea căruia există toate lucrurile” (Expoziția Evangheliei după Luca, 2, 26-27: SAEMO, XI, Milano-Roma 1978, p. 169).

În acest minunat comentariu al imnului Magnificat al sfântului Ambroziu mă mișcă mereu mai ales cuvântul surprinzător: „Dacă, după trup, o singură mamă este mama lui Cristos, prin credință toate sufletele dau naștere lui Cristos; fiecare de fapt primește în sine Cuvântul lui Dumnezeu”. Astfel sfântul Doctor, interpretând cuvintele Mariei însăși, ne invită să facem în așa fel încât în sufletul nostru și în viața noastră Domnul să-și găsească o locuință. Nu trebuie doar să-l purtăm în inimă, dar trebuie să-l ducem lumii, astfel încât și noi să putem să-l naștem pe Cristos pentru vremurile noastre. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să-l preamărim cu duhul și cu sufletul Mariei și să-l purtăm din nou pe Cristos lumii noastre.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 15.02.2006
Publicarea pe acest sit: 15.02.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns