Audienţa generală de miercuri

Sfânta Veronica Giuliani
miercuri, 15 decembrie 2010

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să vă prezint o mistică ce nu este din epoca medievală; e vorba de sfânta Veronica Giuliani, călugăriță clarisă capucină. Motivul este că la 27 decembrie se împlinesc 350 de ani de la nașterea ei. Città di Castello, locul unde a trăit mai mult și unde a murit, precum și Mercatello – localitatea sa natală – și Dieceza de Urbino, trăiesc cu bucurie acest eveniment.

Veronica se naște la 27 decembrie 1660 la Mercatello, în valea Metauro, din Francesco Giuliani și Benedetta Mancini; este ultima din șapte surori, dintre care alte trei vor îmbrățișa viața monastică; îi este dat numele de Ursula. La vârsta de șapte ani, își pierde mama, și tatăl se mută la Piacenza ca funcționar la vama ducatului de Parma. În acest oraș, Ursula simte crescând în ea dorința de a-și dedica viața lui Cristos. Chemarea devine tot mai presantă, așa încât, la vârsta de 17 ani, intră în clauzura strictă a mănăstirii Clariselor Capucine din Città di Castello, unde va rămâne toată viața. Acolo primește numele de Veronica, adică „adevărată imagine”, și, de fapt, ea va deveni o adevărată imagine a lui Cristos Răstignit. După un an face profesiunea călugărească solemnă: începe pentru ea drumul de configurare cu Cristos prin multe pocăințe, mari suferințe și câteva experiențe mistice legate de Pătimirea lui Isus: încoronarea cu spini, logodna mistică, rana în inimă și stigmatele. În anul 1716, la vârsta de 56 ani, devine abatesă a mănăstirii și va fi reconfirmată în acest rol până la moartea sa, în anul 1727, după o agonie foarte dureroasă de 33 de zile care culmină într-o bucurie profundă, așa încât ultimele sale cuvinte au fost: „Am găsit Iubirea, Iubirea s-a lăsat văzută! Aceasta este cauza pătimirii mele. Spuneți asta tuturor, spuneți asta tuturor!” (Summarium Beatificationis, 115-120). La 9 iulie părăsește locuința pământească pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Are 67 de ani, dintre care cincizeci petrecuți în mănăstirea din Città di Castello. Este proclamată sfântă la 26 mai 1839 de Papa Grigore al XVI-lea.

Veronica Giuliani a scris mult: scrisori, rapoarte autobiografice, poezii. Izvorul principal pentru a-i reconstrui gândirea este, totuși, Jurnalul ei, început în anul 1693: peste douăzeci și două de mii de pagini manuscrise, care acoperă un arc de timp de treizeci și patru de ani de viață de clauzură. Scrierea este spontană și continuă, nu sunt ștersături sau corecturi, nici semne de punctuație sau distribuire a materiei în capitole sau părți după un plan prestabilit. Veronica nu voia să compună o operă literară; mai mult, a fost obligată să pună în scris experiențele sale de către părintele Girolamo Bastianelli, călugăr ale Filipinilor, în acord cu episcopul diecezan Antonio Eustachi.

Sfânta Veronica are o spiritualitate în mod marcat cristologico-nupțială: este experiența de a fi iubită de Cristos, Mire fidel și sincer, și de a voi să corespundă cu o iubire tot mai implicată și pasionată. În ea totul este interpretat în cheie de iubire, și acest lucru îi dă o profundă seninătate. Orice lucru este trăit în unire cu Cristos, din iubire față de el, și cu bucuria de a-i putea demonstra toată iubirea de care este capabilă o creatură.

Cristos de care Veronica este profund unită este cel suferind al pătimirii, morții și învierii; este Isus în actul să de oferire Tatălui pentru a ne mântui. Din această experiență derivă și iubirea intensă și suferindă față de Biserică, în dubla formă a rugăciunii și a oferirii. Sfânta trăiește în această optică: se roagă, suferă, caută „sărăcia sfântă”, ca „expropriere”, pierdere de sine (cf. ibid., III, 523), tocmai pentru a fi asemenea lui Cristos, care s-a dăruit în întregime pe sine însuși.

În fiecare pagină din scrierile sale Veronica recomandă pe cineva Domnului, îmbogățind rugăciunile sale de mijlocire cu oferirea de ea însăși în fiecare suferință. Inima ei se dilată la toate „necesitățile Sfintei Biserici”, trăind cu neliniște dorința mântuirii „întregii lumi” (ibid., III-IV, passim). Veronica strigă: „O, păcătoși, o, păcătoase… toți și toate veniți la inima lui Isus; veniți la spălarea sângelui său preaprețios… El vă așteaptă cu brațele deschise pentru a vă îmbrățișa” (ibid., II, 16-17). Însuflețită de o caritate arzătoare, dăruiește surorilor din mănăstire atenție, înțelegere, iertare; oferă rugăciunile ei și sacrificiile ei pentru Papa, pentru episcopul său, pentru preoți și pentru toate persoanele nevoiașe, inclusiv pentru sufletele din purgator. Rezumă misiunea sa contemplativă în aceste cuvinte: „Noi nu putem merge să predicăm prin lume ca să convertim suflete, dar suntem obligate să ne rugăm încontinuu pentru toate acele suflete care l-au supărat pe Dumnezeu… îndeosebi cu suferințele noastre, adică printr-un principiu de viață răstignită” (ibid., IV, 877). Sfânta noastră concepe această misiune ca un „a sta în mijloc” între oameni și Dumnezeu, între păcătoși și Cristos Răstignit.

Veronica trăiește în mod profund participarea la iubirea suferindă a lui Isus, sigură că faptul de „a suferi cu bucurie” este „cheia iubirii” (cf. ibid., I, 299.417; III, 330.303.871; IV, 192). Ea evidențiază că Isus suferă pentru păcatele oamenilor, dar și pentru suferințele pe care slujitorii săi fideli au trebuit să le îndure de-a lungul secolelor, în timpul Bisericii, tocmai datorită credinței lor solide și coerente. Scrie ea: „Veșnicul său Tată i-a arătat și l-a făcut să simtă în acel moment toate pătimirile pe care trebuiau să le îndure aleșii săi, sufletele sale cele mai dragi, adică acelea care vor profita de Sângele său și de toate pătimirile sale” (ibid., II, 170). Așa cum spune apostolul Paul despre sine: „Acum mă bucur în suferințele mele pentru voi și împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica” (Col 1,24). Veronica ajunge să-i ceară lui Isus să fie răstignită cu El: „Într-o clipă – scrie ea – eu am văzut ieșind din rănile sale preasfinte cinci raze strălucitoare; și toți au venit spre fața mea. Și eu vedeam aceste raze devenind ca mici flăcări. În patru era cuiele; și în una era sulița, ca de aur, total în flăcări: și mi-a străpuns inima, de la o margine la alta… și cuiele au străpuns mâinile și picioarele. Eu am simțit mare durere; dar, în aceeași durere, mă vedeam, mă simțeam în întregime transformată în Dumnezeu” (Jurnal, I, 897).

Sfânta este convinsă că participă deja la Împărăția lui Dumnezeu, dar în același timp îi invocă pe toți sfinții din Patria fericită pentru ca să-i vină în ajutor în drumul pământesc al dăruirii ei, așteptând fericirea veșnică; aceasta este aspirația constantă a vieții ei (cf. ibid., II, 909; V, 246). Față de predica din acea perioadă, centrată destul de des pe „mântuirea sufletului” în termeni individuali, Veronica arată un puternic simț „solidar”, de comuniune cu toți frații și surorile în drum spre Cer, și trăiește, se roagă, suferă pentru toți. Lucrurile penultime, pământești, în schimb, deși sunt apreciate în sens franciscan ca dar al Creatorului, sunt mereu relative, complet subordonate „gustului” lui Dumnezeu și sub semnul unei sărăcii radicale. În communio sanctorum, ea clarifică dăruirea sa eclezială, precum și raportul dintre Biserica peregrină și Biserica din cer. „Toți sfinții – scrie ea – sunt acolo sunt prin meritele și pătimirea lui Isus; dar la tot ceea ce a făcut Domnul nostru, ei au cooperat, în așa fel încât viața lor a fost în întregime orânduită, reglementată de aceleași lucrări (ale sale)” (ibid., III, 203).

În scrierile Veronicăi găsim multe citate biblice, uneori în mod indirect, dar mereu punctual: ea revelează familiaritatea cu textul sacru, cu care se hrănește experiența ei spirituală. În afară de asta, trebuie spus că momentele forte ale experienței mistice a Veronicăi n-au fost niciodată separate de evenimentele mântuitoare celebrate în liturgie, unde are un loc deosebit proclamarea și ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Așadar, Sfânta Scriptură luminează, purifică, întărește experiența Veronicăi, făcând-o eclezială. Însă, pe de altă parte, chiar experiența ei, ancorată în Sfânta Scriptură cu o intensitate neobișnuită, conduce la o lectură mai profundă și „spirituală” a aceluiași text, intră în profunzimea ascunsă a textului. Ea nu numai că se exprimă cu cuvintele din Sfânta Scriptură, ci realmente și trăiește din aceste cuvinte, devin viață în ea.

De exemplu, Sfânta noastră citează adesea expresia apostolului Paul: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom 8,31; cf. Jurnal, I, 714; II, 116.1021; III, 48). În ea, asimilarea acestui text paulin, această încredere mare și bucurie profundă a ei devine un fapt împlinit în însăși persoana ei: „Sufletul meu – scrie ea – a fost legat cu voința divină și eu m-am stabilit cu adevărat și m-am oprit pentru totdeauna în voința lui Dumnezeu. Mi se părea că niciodată nu mă voi mai depărta de această voință a lui Dumnezeu și m-am întors în mine cu aceste cuvinte precise: nimic nu mă va putea despărți de voința lui Dumnezeu, nici necazurile, nici suferințele, nici greutățile, nici disprețurile, nici ispitele, creaturile, nici diavolii, nici întunericul și nici măcar moartea însăși, pentru că, în viață și în moarte, vreau toată și în toate voința lui Dumnezeu” (Jurnal, IV, 272). Astfel avem și certitudinea că moartea nu este ultimul cuvânt, suntem fixați în voința lui Dumnezeu și astfel, realmente, în viața pentru totdeauna.

Veronica se revelează, îndeosebi, ca o martoră curajoasă a frumuseții și a puterii Iubirii divine, care o atrage, o pătrunde, o înflăcărează. Este Iubirea răstignită care s-a imprimat în trupul ei, ca în trupul sfântului Francisc de Assisi, cu stigmatele lui Isus. „Mireasa mea – îmi șoptește Cristos răstignit – îmi sunt dragi pocăințele pe care le faci pentru cei care m-au supărat… Apoi, dezlipind un braț de pe cruce, mi-a făcut semn să mă apropii de coasta lui… Și am ajuns în brațele Răstignitului. Ceea ce am simțit în acel moment nu pot povesti: aș fi voit să stau mereu în coasta lui preasfântă” (ibid., I, 37). Este și o imagine a drumului său spiritual, a vieții sale interioare: a sta în îmbrățișarea Răstignitului și astfel a sta în iubirea lui Cristos față de ceilalți. Veronica trăiește și cu Fecioara Maria o relație de intimitate profundă, mărturisită de cuvintele pe care le aude într-o zi de la Sfânta Fecioară și pe care le prezintă în Jurnalul ei: „Eu te-am făcut să te odihnește la pieptul meu, ai avut unirea cu sufletul meu, și de el ai fost dusă ca în zbor în fața lui Dumnezeu” (IV, 901).

Sfânta Veronica Giuliani ne invită să mărim, în viața noastră creștină, unirea cu Domnul în faptul de a fi pentru alții, abandonându-ne voinței sale cu încredere completă și totală, și unirea cu Biserica, Mireasa lui Cristos; ne invită să participăm la iubirea suferindă a lui Isus Cristos pentru mântuirea tuturor păcătoșilor; ne invită să ținem privirea ațintită spre Paradis, ținta drumului nostru pământesc, unde vom trăi împreună cu atâția frați și surori bucuria comuniunii depline cu Dumnezeu; ne invită să ne hrănim zilnic cu Cuvântul lui Dumnezeu pentru a încălzi inima noastră și a orienta viața noastră. Ultimele cuvinte ale Sfintei pot fi considerate sinteza experienței sale mistice pasionate: „Am găsit Iubirea, Iubirea s-a lăsat văzută!„. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 15.12.2010
Publicarea pe acest sit: 16.12.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns