Audienţa generală de miercuri

Despre Psalmul 22 (21)
miercuri, 14 septembrie 2011

Iubiți frați și surori,

În cateheza de astăzi aș vrea să tratez despre un Psalm cu puternice implicații cristologice, care apare încontinuu în relatările despre pătimirea lui Isus, cu dubla sa dimensiune de umilire și de glorie, de moarte și de viață. Este Psalmul 22, conform tradiției ebraice, 21, conform tradiției greco-latine, o rugăciune din inimă și emoționantă, cu o densitate umană și o bogăție teologică ce îl fac unul dintre Psalmii cei mai folosiți în rugăciune și studiați din toată Psaltirea. E vorba de o lungă compoziție poetică și noi ne vom opri în mod deosebit asupra primei sale părți, centrată pe plângere, pentru a aprofunda câteva dimensiuni semnificative ale rugăciunii de implorare către Dumnezeu.

Acest Psalm prezintă figura unui nevinovat persecutat și înconjurat de adversari care îi vor moartea; și el recurge la Dumnezeu într-o plângere dureroasă care, în certitudinea credinței, se deschide în mod misterios spre laudă. În rugăciunea sa, realitatea neliniștitoare a prezentului și amintirea mângâietoare a trecutului se alternează, într-o dureroasă conștientizare a propriei situații disperate care însă nu vrea să renunțe la speranță. Strigătul său inițial este un apel adresat unui Dumnezeu care pare îndepărtat, care nu răspunde și pare că l-a părăsit.

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?
Departe sunt de a-mi aduce mântuirea cuvintele strigătului meu.
Dumnezeul meu, strig ziua și tu nu-mi răspunzi,
și noaptea și nu am liniște” (v. 2-3).

Dumnezeu tace și această tăcere sfâșie sufletul celui care se roagă, care neîncetat cheamă, dar fără să aibă răspuns. Zilele și nopțile se succed, într-o căutare neobosită a unui cuvânt, a unui ajutor care nu vine; Dumnezeu pare așa de distant, așa de nepăsător, așa de absent. Rugăciunea cere ascultare și răspuns, solicită un contact, caută o relație care să poată dărui mângâiere și mântuire. Însă dacă Dumnezeu nu răspunde, strigătul de ajutor se pierde în gol și singurătatea devine insuportabilă. Și totuși, cel care se roagă în Psalmul nostru de trei ori, în strigătul său, îl numește pe Domnul „meu” Dumnezeu, într-un act extrem de încredere și de credință. În pofida oricărei aparențe, Psalmistul nu poate să creadă că legătura cu Domnul s-a întrerupt total; și în timp ce întreabă despre motivul unui presupus abandon de neînțeles, afirmă că Dumnezeu „său” nu-l poate părăsi.

Așa cum se știe, strigătul inițial din Psalm, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, este prezentat de Evangheliile lui Matei și a lui Marcu drept strigătul lansat de Isus muribund pe cruce (cf. Mt 27,46; Mc 15,34). El exprimă toată dezolarea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, care înfruntă drama morții, o realitate complet opusă Stăpânului vieții. Abandonat aproape de toți ai săi, trădat și renegat de discipoli, înconjurat de cel care îl insultă, Isus este sub greutatea zdrobitoare a unei misiune care trebuie să treacă prin umilire și prin nimicire. De aceea strigă către Tatăl și suferința sa asumă cuvintele dureroase din Psalm. Însă strigătul său nu este unul disperat, așa cum nu era cel al Psalmistului, care în implorarea sa parcurge un drum chinuit ajungând însă în sfârșit într-o perspectivă de laudă, în încrederea victoriei divine. Și pentru că în uzul ebraic a cita începutul unui Psalm implica o referința la întregul poem, rugăciune sfâșietoare a lui Isus, deși menține încărcătura sa de suferință inexprimabilă, se deschide spre certitudinea gloriei. „Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?”, va spune Cel Înviat discipolilor de la Emaus (Lc 24,26). În pătimirea sa, ascultând de Tatăl, Domnul Isus trece prin părăsire și moarte pentru a ajunge la viață și a o dărui tuturor celor care cred.

După acest strigăt inițial de implorare, în Psalmul 22, urmează, în contrast dureros, amintirea trecutului:

„În tine și-au pus speranța părinții noștri,
au sperat și tu i-ai eliberat;
către tine au strigat și au fost mântuiți,
în tine au nădăjduit și n-au fost făcuți de rușine” (v. 5-6).

Acel Dumnezeu care astăzi pentru Psalmist pare așa de îndepărtat este însă Domnul milostiv pe care Israelul l-a experimentat mereu în istoria sa. Poporul căruia îi aparține cel care se roagă a fost obiect al iubirii lui Dumnezeu și poate da mărturie despre fidelitatea Sa. Începând de la Patriarhi și apoi în Egipt și în lunga peregrinare în deșert, în rămânerea sa în țara promisă în contact populații agresive și dușmane, până la întunericul exilului, toată istoria biblică a fost o istorie de strigăt de ajutor din partea poporului și de răspunsuri mântuitoare din partea lui Dumnezeu. Și Psalmistul face referință la credința de neclintit a părinților săi care „au sperat” – de trei ori este repetat acest cuvânt – fără să fie făcuți de rușine. Totuși acum pare că acest lanț de invocații încrezătoare și de răspunsuri divine s-a întrerupt; situația Psalmistului pare să dezmintă întreaga istorie a mântuirii, făcând și mai dureroasă realitatea prezentă.

Însă Dumnezeu nu se poate dezminți și iată atunci că rugăciune descrie din nou situația dificilă a celui care se roagă pentru a-l induce pe Domnul să aibă milă și să intervină, așa cum a făcut în trecut. Psalmistul se definește „vierme, și nu om, ocara oamenilor și batjocura poporului” (v. 7), este batjocorit, luat în râs (cf. v. 8) și rănit chiar în credință: „S-a încrezut în Domnul, să-l mântuiască, să-l elibereze, dacă îl iubește” (v. 9), spun ei. Sub loviturile batjocoritoare ale ironiei și disprețului pare că cel persecutat își pierde propriile conotații umane, asemenea Slujitorului suferind schițat în Cartea lui Isaia (cf. Is 52,14; 53,2b-3). Și așa ca dreptul asuprit din Cartea Înțelepciunii (cf. 2,12-20), ca Isus pe Calvar (cf. Mt 27,39-43), Psalmistul vede pus în discuție raportul său cu Domnul său, în sublinierea crudă și sarcastică a ceea ce îl face să sufere: tăcerea lui Dumnezeu, aparenta sa absență. Și totuși Dumnezeu a fost prezent în existența celui care se roagă cu o apropiere și o tandrețe incontestabile. Psalmistul amintește asta Domnului: „Căci tu m-ai scos la lumină din sânul mamei, m-ai pus în siguranță la pieptul mamei mele. Spre tine m-am îndreptat de când m-am născut” (v. 10-11a). Domnul este Dumnezeul vieții care face să ne naștem și îl primește pe nou-născut și se îngrijește de el cu iubire de tată. Și dacă înainte s-a comemorat fidelitatea lui Dumnezeu în istoria poporului, acum cel care se roagă reevocă propria istorie personală de raport cu Domnul, ajungând la momentul deosebit de semnificativ al începutului vieții sale. Și acolo, în pofida dezolării din prezent, Psalmistul recunoaște o apropiere și o iubire divine așa de radicale încât acum poate să exclame, într-o mărturisire plină de credință și generatoare de speranță: „din sânul mamei mele, tu ești Dumnezeul meu” (v. 11b).

Acum plângerea devine implorare din inimă: „Nu te îndepărta de mine, pentru că strâmtorarea este aproape și nu este cine să mă ajute” (v. 12). Singura apropiere pe care Psalmistul o percepe și care îl înspăimântă este aceea a dușmanilor. Așadar este necesar ca Dumnezeu să se apropie și să vină în ajutor pentru că dușmanii îl înconjoară pe cel care se roagă, îl încercuiesc și sunt ca niște tauri puternici, ca niște lei care își cască gurile pentru a rage și a sfâșia (cf. v. 13-14). Neliniștea alterează perceperea pericolului, mărindu-l. Vrăjmașii apar invincibili, au devenit animale feroce și foarte periculoase, în timp ce Psalmistul este ca un mic vierme, neputincios, fără nici o apărare. Însă aceste imagini folosite în Psalm folosesc pentru a spune că atunci când omul devine brutal și îl agresează pe fratele său, ceva animalic pune stăpânire peste el, pare să-și piardă orice aspect uman; violența are mereu în sine ceva bestial și numai intervenția mântuitoare a lui Dumnezeu poate să-i redea omului umanitatea sa. Acum, pentru Psalmist, obiect al unei agresiuni atât de feroce, pare să nu mai fie scăpare și moartea începe să pună stăpânire pe el: „Mă scurg ca apa, mi se desfac toate oasele […] Mi se usucă cerul gurii ca un ciob de oală și limba mi se lipește de gâtlej […] își împart între ei hainele mele și au aruncat sorții pentru tunica mea” (v. 15.16.19). Cu imagini dramatice, pe care le găsim în relatările pătimirii lui Cristos, se descrie destrămarea trupului celui condamnat, arșița insuportabilă care îl chinuiește pe cel muribund și care are ecou în cererea lui Isus „Mi-e sete” (cf. In 19,28), pentru a ajunge la gestul definitiv al călăilor care, asemenea soldaților sub cruce, împart hainele victimei, considerată deja moartă (cf. Mt 27,35; Mc 15,24; Lc 23,34; In 19,23-24).

Iată deci, insistentă, din nou cererea de ajutor: „Dar tu, Doamne, nu sta deoparte, tăria mea, grăbește-te să mă ajuți […] Salvează-mă” (v. 20.22a). Acesta este un strigăt care deschide cerurile pentru că proclamă o credință, o certitudine care merge dincolo de orice îndoială, de orice întuneric și de orice dezolare. Și plângerea se transformă, lasă loc laudei în primirea mântuirii: „Voi vesti numele tău fraților mei, în mijlocul adunării te voi lăuda” (v. 23). Astfel, Psalmul se deschide spre aducerea de mulțumire, spre marele imn final care implică întregul popor, pe credincioșii Domnului, adunarea liturgică, generațiile viitoare (cf. v. 24-32). Domnul a venit în ajutor, l-a salvat pe cel sărac și i-a arătat fața sa de milostivire. Moartea și viața s-au intersectat într-un mister inseparabil și viața a triumfat, Dumnezeul mântuirii s-a arătat ca Domn incontestabil, pe care toate marginile pământului îl vor celebra și în fața căruia toate familiile popoarelor se vor prosterna. Este victoria credinței care poate transforma moartea în dar al vieții, abisul durerii în izvor de speranță.

Preaiubiți frați și surori, acest Psalm ne-a dus pe Golgota, la picioarele crucii lui Isus, pentru a retrăi pătimirea sa și a împărtăși bucuria rodnică a învierii. Așadar să ne lăsăm invadați de lumina misterului pascal și în aparenta absență a lui Dumnezeu, și în tăcerea lui Dumnezeu, și, asemenea discipolilor de la Emaus, să învățăm să discernem adevărata realitate dincolo de aparențe, recunoscând drumul preamării chiar în umilire și deplina manifestare a vieții în moarte, în cruce. Astfel, punând din nou toată încrederea noastră și speranța noastră în Dumnezeu Tatăl, în orice necaz Îl vom putea ruga și noi cu credință și strigătul nostru de ajutor se va transforma în cântare de laudă. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.09.2011
Publicarea pe acest sit: 15.09.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns