Audienţa generală de miercuri

Petru Venerabilul
miercuri, 14 octombrie 2009

Iubiți frați și surori,

Figura lui Petru Venerabilul, pe care aș vrea s-o prezint în cateheza de astăzi, ne conduce din nou la celebra abație din Cluny, la „decorul” (decor) ei și la „strălucirea” (nitor) ei – ca să folosim termeni care apar în textele de la Cluny – decor și strălucire, care se admiră mai ales în frumusețea liturgiei, cale privilegiată pentru a ajunge la Dumnezeu. Însă, mai mult decât aceste aspecte, personalitatea lui Petru amintește de sfințenia marilor abați de la Cluny: la Cluny „nu a existat un singur abate care să nu fi fost un sfânt”, afirma în anul 1080 papa Grigore al VII-lea. Între aceștia, îl amintește pe Petru Venerabilul, care cuprinde în sine mai toate virtuțile predecesorilor săi, deși deja cu el Cluny, în fața noilor Ordine ca acela de la Cîteaux, a început să resimtă și niște simptome de criză. Petru este un exemplu minunat de ascet riguros cu el însuși și înțelegător cu alții. Născut prin anul 1094, în regiunea franceză Alvernia, a intrat de copil în mănăstirea din Sauxillanges, unde a devenit călugăr cu profesiune și apoi prior. În anul 1122 a fost ales abate de Cluny și, în această funcție, a rămas până la moartea sa, care a fost în ziua de Crăciun a anului 1156, așa cum dorise el. „Iubitor al păcii – scrie biograful său Rudolf – a obținut pacea în gloria lui Dumnezeu în ziua păcii” (Vita, I, 17: PL 189, 28).

Cei care l-au cunoscut, i-au preamărit blândețea elegantă, echilibrul senin, stăpânirea de sine, corectitudinea, loialitatea, luciditatea și atitudinea specială de a media. „Este în însăși natura mea – scria el – să fiu destul de înclinat spre indulgență; la asta mă stimulează obișnuința mea de a ierta. Sunt obișnuit să suport și să iert” (Ep. 192, în: The Letters of Peter the Venerable, Harvard University Press, 1967, pag. 446). Mai spunea: „Cu aceia care urăsc pacea am vrea, pe cât posibil, să fim mereu pașnici” (Ep. 100, l.c., pag. 261). Și scria despre sine: „Nu sunt dintre aceia care nu sunt mulțumiți de soarta lor, … al căror spirit este mereu în neliniște sau în îndoială, și care se plâng pentru că toți ceilalți se odihnesc iar, ei sunt singurii care muncesc” (Ep. 182, pag. 425). Cu caracter sensibil și afectuos, știa să conjuge iubirea față de Domnul cu duioșia față de familiari, îndeosebi față de mama, și față de prieteni. A fost un promotor al prieteniei, în special față de călugării săi, care în mod obișnuit i se destăinuiau, fiind siguri că sunt primiți și înțeleși. Conform mărturiei biografului, „nu disprețuia și nu respingea pe nimeni” (Vita, I, 3: PL 189, 19); „apărea tuturor amabil; în bunătatea lui înnăscută era deschis față de toți” (ibid., I, 1: PL 189, 17).

Am putea spune că acest sfânt abate constituie un exemplu și pentru călugării și creștinii din timpurile noastre, marcat de un ritm frenetic de viață, unde nu sunt rare episoadele de intoleranță și de incomunicabilitate, dezbinările și conflictele. Mărturia lui ne invită să știm să unim iubirea față de Dumnezeu cu iubirea față de aproapele și să nu încetăm să reînnodăm raporturi de fraternitate și de reconciliere. De fapt, așa acționa Petru Venerabilul, care a trebuit să conducă mănăstirea din Cluny în ani nu foarte liniștiți din diferite motive externe și interne abației, reușind să fie, în același timp, sever și înzestrat cu profundă umanitate. Obișnuia să spună: „De la un om se va putea obține mai mult tolerându-l, decât supărându-l cu plângeri” (Ep. 172, l.c., pag. 409). Datorită funcției sale a trebuit să facă frecvente călătorii în Italia, în Anglia, în Germania, în Spania. Părăsirea forțată a liniștii contemplative îl apăsa. El mărturisea: „Merg dintr-un loc în altul, mă agit, mă neliniștesc, mă chinuiesc, tras încoace și încolo; am mintea îndreptată când la problemele mele când la problemele altora, nu fără mare agitație a sufletului meu” (Ep. 91, l.c., pag. 233). Chiar trebuind să se descurce printre cei puternici și nobili care înconjurau Cluny, a reușit oricum, grație simțului măsurii, generozității sale și realismului său, să păstreze o liniște obișnuită. Printre personalitățile cu care a intrat în relație a fost Bernard de Clairvaux cu care a întreținut un raport de prietenie crescândă, chiar dacă aveau temperamente și perspective diferite. Bernard îl definea: „Om important, ocupat cu lucruri importante” și avea mare stimă față de el (Ep. 147, ed. Scriptorium Claravallense, Milano 1986, VI/1, pag. 658-660), în timp ce Petru Venerabilul îl definea pe Bernard „lumină a Bisericii” (Ep. 164, pag. 396), „coloană puternică și splendidă a ordinului monastic și a întregii Biserici” (Ep. 175, pag. 418).

Cu simț eclezial viu, Petru Venerabilul afirma că evenimentele poporului creștin trebuie să fie simțite în „intimitatea inimii” de cei care se numără „printre mădularele trupului lui Cristos” (Ep. 164, l.c., pag. 397). Și adăuga: „Nu este alimentat de spiritul lui Cristos cel care nu simte rănile trupului lui Cristos”, oriunde s-ar produce ele (ibid.). În afară de asta, arăta grijă și preocupare și față de cel care era în afara Bisericii, îndeosebi față de evrei și musulmani: pentru a favoriza cunoașterea acestora din urmă, s-a îngrijit de traducerea Coranului. În această privință afirmă un istoric recent: „În mijlocul intransigenței oamenilor din Evul Mediu – chiar și a celor mai mari dintre ei – noi admirăm aici un exemplu sublim al delicateții la care conduce caritatea creștină” (J. Leclercq, Pietro il Venerabile, Jaca Book, 1991, pag. 189). Alte aspecte ale vieții creștine îndrăgite de el erau iubirea față de Euharistie și evlavia față de Fecioara Maria. Despre Preasfântul Sacrament ne-a lăsat pagini care constituie „una din capodoperele literaturii euharistice din toate timpurile” (ibid., pag. 267), iar despre Maica lui Dumnezeu a scris reflecții iluminante, contemplând-o mereu în strânsă relație cu Isus Răscumpărătorul și cu opera sa de mântuire. E suficient să prezentăm această elevație inspirată a lui: „Bucură-te, Fecioară binecuvântată, care ai pus pe fugă blestemul. Bucură-te, mamă a Celui Preaînalt, mireasă a Mielului preablând. Tu ai învins șarpele, i-ai zdrobit capul, atunci când Dumnezeul născut de tine l-a eliminat… Stea strălucitoare a răsăritului, care pui pe fugă umbrele apusului. Auroră care precede soarele, zi care ignoră noaptea… Roagă-l pe Dumnezeul care s-a născut din tine, pentru ca să dezlege păcatul nostru și, după iertare, să ne dea harul și gloria” (Carmina: PL 189, 1018-1019).

Petru Venerabilul avea o predilecție și față de activitatea literară și avea talent. Își nota reflecțiile sale, convins de importanța de a folosi penița ca și pe un plug pentru „a arunca în hârtie sămânța Cuvântului” (Ep. 20, pag. 38). Chiar dacă nu a fost un teolog sistematic, a fost un mare cercetător al misterului lui Dumnezeu. Teologia lui își are rădăcinile în rugăciune, în special în cea liturgică și dintre misterele lui Cristos, el îndrăgea misterul Schimbării la față, în care deja se prefigurează Învierea. Chiar el a introdus la Cluny această sărbătoare, compunând pentru ea un oficiu special, în care se reflectă evlavia teologică caracteristică a lui Petru și a Ordinului de la Cluny, îndreptată în întregime spre contemplarea chipului glorios (gloriosa facies) al lui Cristos, găsind în el motivele acelei bucurii arzătoare care distingea spiritul lui și se iradia în liturgia de la mănăstire.

Iubiți frați și surori, acest sfânt călugăr este desigur un mare exemplu de sfințenie monastică, alimentată la izvoarele tradiției benedictine. Pentru el idealul călugărului constă în „a adera cu tenacitate la Cristos” (Ep. 53, l.c., pag. 161), într-o viață de clauzură marcată de „umilința monastică” (ibid.) și de hărnicie (Ep. 77, l.c., pag. 211), precum și de un climat de contemplație tăcută și de laudă constantă adusă lui Dumnezeu. Prima și cea mai importantă ocupație a călugărului, conform lui Petru de Cluny, este celebrarea solemnă a oficiului divin – „lucrare cerească și cea mai utilă dintre toate” (Statuta, I, 1026) – care trebuie însoțită de lectură, meditație, rugăciune personală și pocăință respectată cu discreție (cf. Ep. 20, l.c., pag. 40). În felul acesta, toată viața este pătrunsă de iubire profundă față de Dumnezeu și de iubire față de alții, o iubire care se exprimă în deschiderea sinceră față de aproapele, în iertare și în căutarea păcii. Am putea spune, încheind, că dacă acest stil de viață unit cu munca zilnică, constituie, pentru sfântul Benedict, idealul călugărului, el ne privește și pe noi toți, poate să fie în mare măsură, stilul de viață al creștinului care vrea să devină discipol autentic al lui Cristos, caracterizat tocmai de adeziune tenace la el, de umilință, de hărnicie și de capacitatea de iertare și de pace.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.10.2009
Publicarea pe acest sit: 15.10.2009
Etichete: ,

Lasă un răspuns