Audienţa generală de miercuri

Căile care duc la cunoașterea lui Dumnezeu
miercuri, 11 noiembrie 2012

Iubiți frați și surori,

Miercurea trecută am reflectat asupra dorinței de Dumnezeu pe care ființa umană o poartă în adâncul ei. Astăzi aș vrea să continui să aprofundez acest aspect meditând pe scurt împreună cu voi asupra câtorva căi pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Însă aș vrea să amintesc că inițiativa lui Dumnezeu precede mereu orice inițiativă a omului și, chiar și în drumul spre El, este El cel dintâi care ne luminează, ne orientează și ne conduce, respectând mereu libertatea noastră. Și tot El ne face să intrăm în intimitatea sa, revelându-se și dăruindu-ne harul pentru a putea primi această revelație în credință. Să nu uităm niciodată experiența Sfântului Augustin: nu noi posedăm Adevărul după ce l-am căutat, ci Adevărul ne caută și ne posedă.

Totuși există căi care pot deschide inima omului la cunoașterea lui Dumnezeu, există semne care conduc spre Dumnezeu. Desigur, adesea riscăm să fim orbiți de licăririle mondenității, care ne fac mai puțin capabili să parcurgem aceste căi sau să citim aceste semne. Însă Dumnezeu nu încetează să ne caute, este fidel față de omul pe care l-a creat și l-a răscumpărat, rămâne aproape de viața noastră, pentru că ne iubește. Aceasta este o certitudine care trebuie să ne însoțească în fiecare zi, chiar dacă anumite mentalități răspândite fac mai dificil pentru Biserică și pentru creștin să comunice bucuria Evangheliei la toată făptura și să îi conducă pe toți la întâlnirea cu Isus, unicul Mântuitor al lumii. Însă aceasta este misiunea noastră, este misiunea Bisericii și fiecare credincios trebuie să o trăiască în bucurie, simțind-o ca proprie, printr-o existență însuflețită într-adevăr de credință, marcată de caritate, de slujirea lui Dumnezeu și a celorlalți și capabilă să iradieze speranță. Această misiune strălucește mai ales în sfințenia la care suntem cu toții chemați.

Astăzi – știm aceasta – nu lipsesc dificultățile și încercările pentru credință, adesea puțin înțeleasă, contestată, refuzată. Sfântul Petru le spunea creștinilor săi: „Fiți gata oricând să dați răspuns oricui vă cere cont de speranța voastră” (1Pt 3,15). În trecut, în Occident, într-o societate considerată creștină, credința era ambientul în care se mișca; referința și adeziunea la Dumnezeu erau, pentru majoritatea oamenilor, parte a vieții zilnice. Mai degrabă cel care nu credea trebuia să justifice propria necredință. În lumea noastră, situația s-a schimbat și tot mai mult cel care crede trebuie să fie capabil să dea cont de credința sa. Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Fides et ratio, sublinia că credința este pusă la încercare și în perioada contemporană, străbătută de forme subtile și viclene de ateism teoretic și practic (cf. nr. 46-47). De la iluminism încoace, critica adusă religiei s-a intensificat; istoria a fost marcată și de prezența de sisteme ateiste, în care Dumnezeu era considerat o simplă proiecție a sufletului uman, o iluzie și produsul unei societăți deja falsificată de atâtea alienări. Apoi, secolul trecut a cunoscut un puternic proces de secularism, în căutarea autonomiei absolute a omului, considerat ca măsură și artizan al realității, dar sărăcit de realitatea sa de creatură „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.

În timpurile noastre a avut loc un fenomen deosebit de periculos pentru credință: de fapt, există o formă de ateism pe care îl definim, întocmai, „practic”, în care nu se neagă adevărurile credinței sau riturile religioase, ci pur și simplu sunt considerate irelevante pentru existența zilnică, dezlipite de viață, inutile. Atunci, adesea se crede în Dumnezeu în mod superficial și se trăiește „ca și cum Dumnezeu nu ar exista” (etsi Deus non daretur). Însă, la sfârșit, acest mod de a trăi este și mai distructiv, pentru că duce la indiferența față de credință și față de problema despre Dumnezeu.

În realitate, omul, separat de Dumnezeu, este redus la o singură dimensiune, cea orizontală, și tocmai acest reducționism este una din cauzele fundamentale ale totalitarismelor care au avut consecințe tragice în secolul trecut, precum și a crizei de valori pe care o vedem în realitatea actuală. Întunecând referința la Dumnezeu, s-a întunecat și orizontul etic, pentru a lăsa spațiu relativismului și unei concepții ambigue de libertate, care în loc să fie eliberatoare ajunge să îl lege pe om de niște idoli. Ispitirile pe care Isus le-a înfruntat în deșert înainte de misiunea sa publică reprezintă bine acei „idoli” care îl fascinează pe om când nu merge dincolo de el însuși. Dacă Dumnezeu pierde centralitatea, omul își pierde locul său just, nu mai găsește situarea sa în creație, în relație cu ceilalți. Nu a apus ceea ce înțelepciunea antică evocă prin mitul lui Prometeu: omul crede că poate să devină el însuși „dumnezeu”, stăpân al vieții și al morții.

În fața acestui tablou, Biserica, fidelă față de mandatul lui Cristos, nu încetează niciodată să afirme adevărul despre om și despre destinul său. Conciliul Vatican II afirmă în mod sintetic astfel: „Temeiul cel mai profund al demnității umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la nașterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susținut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăiește pe deplin după adevăr dacă nu recunoaște în mod liber această iubire și nu se încredințează Creatorului său” (constituția Gaudium et spes, nr. 19).

Așadar, ce răspunsuri este chemată credința să dea, cu „delicatețe și respect”, ateismului, scepticismului, indiferenței față de dimensiunea verticală, pentru ca omul din timpul nostru să poată continua să se întrebe cu privire la existența lui Dumnezeu și să parcurgă căile care conduc la El? Aș vrea să amintesc câteva căi, care derivă fie din reflecția naturală, fie din însăși forța credinței. Aș vrea să le rezum în mod foarte sintetic în trei cuvinte: lumea, omul, credința.

Primul: lumea. Sfântul Augustin, care în viața sa a căutat îndelung Adevărul și a fost prins de Adevăr, are o pagină foarte frumoasă și celebră în care afirmă astfel: „Întreabă frumusețea pământului, a mării, a aerului rarefiat și răspândit peste tot; întreabă frumusețea cerului…, întreabă toate aceste realități. Toate îți vor răspunde: privește-ne și observă cât de frumoase suntem. Frumusețea lor este ca un imn al lor de laudă. Ori, aceste creaturi așa de frumoase, dar și schimbătoare, cine le-a făcut dacă nu unul care este frumusețea în mod imutabil?” (Sermo 241, 2: PL 38, 1134). Cred că trebuie să recuperăm și să îl facem pe omul de astăzi să recupereze capacitatea de a contempla creația, frumusețea ei, structura ei. Lumea nu este o magmă informă, ci cu cât o cunoaștem mai mult cu atât îi descoperim mecanismele minunate, cu atât vedem un plan, vedem că există o inteligență creatoare. Albert Einstein a spus că în legile naturii „se revelează o rațiune atât de superioară încât toată raționalitatea gândirii și a orânduirilor umane este în comparație cu ea o reflexie absolut nesemnificativă” (Il Mondo come lo vedo io, Roma 2005). Deci o primă cale care conduce la descoperirea lui Dumnezeu este contemplarea Creației cu ochi atenți.

Al doilea cuvânt: omul. Tot Sfântul Augustin are apoi o frază celebră în care spune că Dumnezeu este mai intim mie decât sunt eu pentru mine însumi (cf. Confesiuni III, 6, 11). De aici el formulează invitația: „Nu ieși afară din tine, reintră în tine însuți: în omul interior locuiește adevărul” (De vera religione, 39, 72). Acesta este un alt aspect pe care noi riscăm să îl pierdem în lumea zgomotoasă și dispersivă în care trăim: capacitatea de a ne opri și de a privi în profunzime în noi înșine și a citi acea sete de infinit pe care o purtăm înăuntru, care ne face să mergem mai departe și trimite la Cineva care poate să o umple. Catehismul Bisericii Catolice afirmă astfel: „Cu deschiderea spre adevăr și spre frumusețe, cu simțul binelui moral, cu libertatea și cu glasul conștiinței lui, cu aspirația spre infinit și spre fericire, omul se întreabă asupra existenței lui Dumnezeu” (nr. 33).

Al treilea cuvânt: credința. Mai ales în realitatea timpului nostru nu trebuie să uităm că o cale care conduce la cunoașterea și la întâlnirea cu Dumnezeu este viața de credință. Cine crede este unit cu Dumnezeu, este deschis la harul Său, la forța carității. Astfel existența lui devine mărturie nu despre sine însuși, ci despre Cel Înviat, și credința sa nu se teme să se arate în viața zilnică, este deschisă la dialogul care exprimă prietenie profundă față de drumul oricărui om și știe să deschidă lumini de speranță la nevoia de răscumpărare, de fericire, de viitor. De fapt credința este întâlnirea cu Dumnezeu care vorbește și acționează în istorie și care convertește viața noastră zilnică, transformând în noi înșine mentalități, judecăți de valoare, alegeri și acțiuni concrete. Nu este iluzie, fugă de realitate, refugiu comod, sentimentalism, ci este implicare a întregii vieți și este vestire a Evangheliei, Vestea Bună capabilă să îl elibereze pe omul întreg.

Un creștin, o comunitate care sunt activi și fideli față de proiectul lui Dumnezeu care ne-a iubit cel dintâi, constituie o cale privilegiată pentru cei care sunt în indiferență sau în îndoială cu privire la existența Sa și la acțiunea Sa. Însă acest lucru cere de la fiecare să facă tot mai transparentă propria mărturie de credință, purificând propria viață pentru ca să fie conformă cu Cristos. Astăzi mulți au o concepție limitată despre credința creștină, pentru că o identifică cu un simplu sistem de credințe și de valori și nu atât cu adevărul despre un Dumnezeu care s-a revelat în istorie, doritor să comunice cu omul față în față, într-un raport de iubire cu el. În realitate, la fundamentul oricărei învățături sau valori există evenimentul întâlnirii dintre om și Dumnezeu în Cristos Isus. Creștinismul, înainte de a fi o morală sau o etică, este primirea persoanei lui Isus. Pentru aceasta, creștinul și comunitățile creștine trebuie înainte de toate să privească și să facă să se privească la Cristos, adevărată Cale care conduce la Dumnezeu.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.11.2012
Publicarea pe acest sit: 14.11.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns