Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciune
miercuri, 14 martie 2012

Iubiți frați și surori,

Cu cateheza de astăzi aș vrea să încep să vorbesc despre rugăciune în Faptele Apostolilor și în Scrisorile sfântului Paul. Sfântul Luca ne-a încredințat, așa cum știm, una din cele patru Evanghelii, dedicată vieții pământești a lui Isus, dar ne-a lăsat și ceea ce a fost definită prima carte despre istoria Bisericii, adică Faptele Apostolilor. În ambele cărți, unul din elementele care revin este tocmai rugăciunea, de la aceea a lui Isus la aceea a Mariei, a discipolilor, a femeilor și a comunității creștine. Drumul inițial al Bisericii este ritmat înainte de toate de acțiunea Duhului Sfânt, care îi transformă pe Apostoli în martori ai Celui Înviat până la vărsarea sângelui, și de rapida răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu spre Orient și Occident. Totuși, înainte ca vestirea Evangheliei să se răspândească, Luca prezintă episodul Înălțării Celui Înviat (cf. Fap 1,6-9). Domnul le încredințează discipolilor programul existenței lor dedicate evanghelizării și spune: „Voi veți primi o putere și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria, și până la marginile pământului” (Fap 1,8). La Ierusalim, Apostolii, rămași unsprezece din cauza trădării lui Iuda Iscarioteanul, sunt adunați în casă pentru a se ruga și tocmai în rugăciune așteaptă darul promis de Cristos Înviat, pe Duhul Sfânt.

În acest context de așteptare, între Înălțare și Rusalii, sfântul Luca menționează pentru ultima oară pe Maria, Mama lui Isus, și rudele sale (v. 14). Mariei a dedicat începuturile Evangheliei sale, de la vestea Îngerului la nașterea și la copilăria Fiului lui Dumnezeu făcut om. Cu Maria începe viața pământească a lui Isus și cu Maria încep și primii pași ai Bisericii; în ambele momente climatul este cel al ascultării lui Dumnezeu, al reculegerii. De aceea, astăzi aș vrea să mă opresc asupra acestei prezențe rugătoare a Fecioarei în grupul discipolilor care vor fi prima Biserică de la începuturi. Maria a urmărit cu discreție întregul drum al Fiului său în timpul vieții publice până la picioarele crucii și acum continuă să urmărească, printr-o rugăciune tăcută, drumul Bisericii. La Buna Vestire, în casa din Nazaret, Maria îl primește pe Îngerul lui Dumnezeu, este atentă la cuvintele sale, le primește și răspunde la proiectul divin, manifestând disponibilitatea sa deplină: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după voința ta” (cf. Lc 1,38). Maria, tocmai prin atitudinea interioară de ascultare, este capabilă să citească propria istorie, recunoscând cu umilință că Domnul e cel care acționează. În vizita la ruda Elisabeta, Ea izbucnește într-o rugăciune de laudă și de bucurie, de celebrare a harului divin, care a umplut inima sa și viața sa, făcând-o Mamă a Domnului (cf. Lc 1,46-55). Laudă, mulțumire, bucurie: în cântul Magnificat, Maria nu privește numai la ceea ce Domnul a săvârșit în Ea, ci și la ceea ce a împlinit și împlinește încontinuu în istorie. Sfântul Ambroziu, într-un celebru comentariu la Magnificat, invită să avem același spirit în rugăciune și scrie: „Să fie în fiecare sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Domnul; să fie în fiecare spiritul Mariei pentru a tresălta de bucurie în Dumnezeu” (Expositio Evangelii secundum Lucam 2, 26: PL 15, 1561).

Și în Cenacol, la Ierusalim, în „camera de sus, unde obișnuiau să se adune” discipolii lui Isus (cf. Fap 1,13), într-un climat de ascultare și de rugăciune, Ea este prezentă, înainte de a se deschide larg ușile și ei să înceapă să-l vestească pe Cristos Domnul la toate popoarele, învățându-le să respecte tot ceea ce El a poruncit (cf. Mt 28,19-20). Etapele drumului Mariei, de la casa din Nazaret la cea din Ierusalim, prin Cruce unde Fiul i-l încredințează pe apostolul Ioan, sunt marcate de capacitatea de a menține un perseverent climat de reculegere, pentru a medita orice eveniment în tăcerea inimii sale, în fața lui Dumnezeu (cf. Lc 2,19-51) și în meditație în fața lui Dumnezeu și pentru a înțelege voința lui Dumnezeu și a deveni capabili de a o accepta în interior. Prezența Născătoarei de Dumnezeu cu cei unsprezece, după Înălțare, nu este deci o simplă adnotare istorică a unui lucru din trecut, ci asumă o semnificație de mare valoare, pentru că Ea împărtășește cu ei ceea ce este mai prețios: amintirea vie a lui Isus, în rugăciune; împărtășește această misiune a lui Isus: păstrarea amintirii lui Isus și astfel păstrarea prezenței sale.

Ultima referință la Maria în cele două scrieri ale sfântului Luca este situată în ziua de sâmbătă: ziua de odihnă a lui Dumnezeu după Creație, ziua tăcerii după Moartea lui Isus și a așteptării Învierii sale. Și pe acest episod se înrădăcinează tradiția Sfintei Maria în zi de sâmbătă. Între Înălțarea Celui Înviat și primele Rusalii creștine, Apostolii și Biserica se adună cu Maria pentru a aștepta cu Ea darul Duhului Sfânt, fără de care nu se poate deveni martori. Ea care deja l-a primit pentru a-l naște pe Cuvântul întrupat, împărtășește cu toată Biserica așteptarea aceluiași dar, pentru ca în inima fiecărui credincios „să fie format Cristos” (cf. Gal 4,19). Dacă nu există Biserică fără Rusalii, nu există nici Rusalii fără Mama lui Isus, pentru că Ea a trăit în mod unic ceea ce Biserica experimentează în fiecare zi sub acțiunea Duhului Sfânt. Sfântul Cromațiu de Aquileia comentează astfel adnotația din Faptele Apostolilor: „S-a adunat așadar Biserica în camera de sus împreună cu Maria, Mama lui Isus, și împreună cu frații săi. Deci nu se poate vorbi de Biserică dacă nu este prezentă Maria, Maica Domnului… Biserica lui Cristos este acolo unde este predicată Întruparea lui Cristos din Fecioară și unde predică apostolii, care sunt frații Domnului, acolo se ascultă Evanghelia” (Sermo 30,1: SC 164, 135).

Conciliul al II-lea din Vatican a voit să sublinieze în mod deosebit această legătură care se manifestă vizibil în rugăciunea împreună a Mariei și a Apostolilor, în același loc, în așteptarea Duhului Sfânt. Constituția dogmatică Lumen gentium afirmă: „Pentru că Dumnezeu a hotărât să nu manifeste în mod solemn sacramentul mântuirii oamenilor, înainte de a-l trimite pe Duhul Sfânt făgăduit de Cristos, îi vedem pe Apostoli, înainte de ziua Rusaliilor, „stăruind într-un singur cuget în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, Mama lui Isus, și cu frații lui” (Fap 1,14), iar Maria implora și ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt, care o umbrise la Buna Vestire” (nr. 59). Locul privilegiat al Mariei este Biserica, unde este „cinstită ca membru supraeminent și cu totul deosebit…, chipul și exemplul ei desăvârșit în credință și dragoste” (ibid, nr. 53).

A o cinsti pe Mama lui Isus în Biserică înseamnă deci a învăța de la Ea să fim comunitate care se roagă: aceasta este una din caracteristicile esențiale ale primei descrieri a comunității creștine schițate în Faptele Apostolilor (cf. 2,42). Adesea rugăciunea este dictată de situații de dificultate, de probleme personale care ne fac să ne adresăm Domnului pentru a avea lumină, întărire și ajutor. Maria invită să deschidem dimensiunile rugăciunii, să ne adresăm lui Dumnezeu nu numai în necesitate și nu numai pentru noi înșine, ci în mod unanim, perseverent, fidel, cu „o singură inimă și un singur suflet” (cf. Fap 4,32).

Dragi prieteni, viața umană străbate diferite faze de trecere, adesea dificile și angajante, care cer alegeri inderogabile, renunțări și sacrificii. Mama lui Isus a fost pusă de Domnul în momente decisive ale istoriei mântuirii și a știut să răspundă mereu cu disponibilitate deplină, rod al unei legături profunde cu Dumnezeu formată în rugăciunea asiduă și intensă. Între vinerea Pătimirii și duminica Învierii, Ei i-a fost încredințat discipolul preaiubit și împreună cu el toată comunitatea discipolilor (cf. In 19,26). Între Înălțare și Rusalii, Ea se află cu Biserica și în Biserică în rugăciune (cf. Fap 1,14). Mamă a lui Dumnezeu și Mamă a Bisericii, Maria exercită această maternitate a sa până la sfârșitul istoriei. Să-i încredințăm Ei orice fază de trecere din existența noastră personală și eclezială, nu în cele din urmă pe cea a trecerii noastre finale. Maria ne învață necesitatea rugăciunii și ne arată cum numai cu o legătură constantă, intimă, plină de iubire cu Fiul său putem ieși din „casa noastră”, din noi înșine, cu curaj, pentru a ajunge la marginile lumii și a vesti pretutindeni pe Domnul Isus, Mântuitorul lumii. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.03.2012
Publicarea pe acest sit: 14.03.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns