Audienţa generală de miercuri

Sfântul Ignațiu, Episcop de Antiohia
miercuri, 14 martie 2007

Dragi frați și surori,

După cum am început deja de miercurea trecută, vorbim despre personalitățile Bisericii de la începuturi. Săptămâna trecută am vorbit despre Papa Clement I, al treilea succesor al Sfântului Petru. Astăzi vorbim despre Sfântul Ignațiu, care a fost al treilea Episcop de Antiohia, din 70 până în 107, data martiriului său. În acel timp Roma, Alexandria și Antiohia erau cele trei mari metropole ale imperiului roman. Conciliul din Nicea vorbește despre trei „primate”: acela al Romei, dar și Alexandria și Antiohia participau, într-un anumit sens, la un „primat”. Sfântul Ignațiu era Episcop de Antiohia, care astăzi se află în Turcia de astăzi. Aici, la Antiohia, după cum știm din Faptele Apostolilor, a apărut o comunitate creștină înfloritoare: primul Episcop al ei a fost apostolul Petru – așa ne spune tradiția – și aici, pentru prima dată ucenicii au fost numiți creștini (Fap 11,26). Eusebiu din Cezarea, un istoric din secolul al IV-lea, dedică un întreg capitol al lucrării sale Istoria Ecleziastică vieții și lucrării literare a lui Ignațiu (3,36). „Din Siria”, scrie el, „Ignațiu a fost trimis la Roma pentru a fi dat ca hrană animalelor sălbatice, datorită mărturiei date de el pentru Cristos. Călătorind prin Asia, sub paza severă a gărzilor” (pe care el le numește „zece leoparzi” în a sa Scrisoare către Romani 5,1), „în fiecare din orașele în care se oprea, prin predici și dojane, întărea Bisericile; mai ales îndemna, cu căldura cea mai vie, să se păzească de erezii, care atunci începeau să mișune, și recomanda să nu se rupă de tradiția apostolică”. Prima oprire în călătoria lui Ignațiu spre martiriu a fost în orașul Smirna, unde era Episcop Policarp, ucenic al lui Ioan. Aici Ignațiu a scris patru scrisori, către Bisericile din Efes, Magnezia, Tralle și Roma. „Plecat de la Smirna”, continuă Eusebiu, „Ignațiu a ajuns la Troade, și de acolo a trimis alte scrisori”: două către Bisericile din Filadelfia și Smirna, și una către Episcopul Policarp. Eusebiu completează astfel lista scrisorilor, care ne-au rămas de la Biserica primului secol ca și un prețios tezaur. Citind aceste texte se simte prospețimea credinței generației care încă îi mai cunoscuse pe Apostoli. Se simte totodată în aceste scrisori iubirea înflăcărată a unui sfânt. În sfârșit, de la Troade martirul a ajuns la Roma, unde, în Amfiteatrul lui Flavius, a fost dat ca hrană crudelor animalelor sălbatice.

Nici un părinte al Bisericii nu a exprimat cu intensitatea lui Ignațiu dorința arzătoare după unirea cu Cristos și după viața în el. De aceea am citit fragmentul evanghelic despre vița-de-vie, care, după evanghelia lui Ioan este Isus. În realitate, în Ignațiu se întrepătrund două „curente” spirituale: acela al lui Paul, orientat întru totul spre unirea cu Cristos, și cel al lui Ioan, concentrat asupra vieții în El. La rândul lor, aceste curente se unesc în imitarea lui Cristos, de mai multe ori proclamat de Ignațiu drept „Dumnezeul meu” sau „al nostru”. Astfel Ignațiu îi imploră pe creștinii din Roma să nu împiedice martiriul său, pentru că este nerăbdător să se „unească cu Isus Cristos”. Și explică „Este frumos pentru mine să mor mergând spre (eis) Isus Cristos, mai degrabă decât să domnesc pe tot pământul. Îl caut pe el, care a murit pentru mine, îl vreau pe el, care a înviat pentru noi… Lăsați-mă să fiu imitatorul Pătimirii Dumnezeului meu!” (Scrisoarea către Romani 5-6). Se poate observa în aceste expresii arzătoare de iubire deosebitul „realism” cristologic tipic Bisericii din Antiohia, atent mai ales la întruparea Fiului lui Dumnezeu și la adevărata și concreta sa umanitate: Isus Cristos, scrie Ignațiu celor din Smirna, „este cu adevărat din neamul lui David”, „cu adevărat s-a născut dintr-o fecioară”. „Cu adevărat a fost răstignit pentru noi” (1,1).

Năzuința irezistibilă a lui Ignațiu spre unirea cu Cristos pune bazele unei adevărate și proprii „mistice a unității”. El însuși se definește „un om căruia i-a fost încredințată datoria unității” (Scrisoarea către cei din Filadelfia 8,1). Pentru Ignațiu unitatea este înainte de toate o prerogativă a lui Dumnezeu, care, existând în trei Persoane, este Unul în unitate absolută. El repetă adesea că Dumnezeu este unitate și că doar în Dumnezeu ea se găsește în starea pură și originară. Unitatea ce trebuie realizată pe acest pământ de către creștini nu este altceva decât o imitare, cât mai mult posibil conformă cu arhetipul divin. În acest mod Ignațiu ajunge să elaboreze o viziune a Bisericii, care amintește foarte bine de unele expresii din Scrisoarea către Corinteni a lui Clement Romanul. „Este bine pentru voi”, scrie spre exemplu creștinilor din Efes, „să înaintați împreună în acord cu gândul episcopului, lucru pe care deja îl faceți. De fapt, colegiul vostru de preoți, pe bună dreptate renumit, demn de Dumnezeu, este atât de armonios unit cu episcopul asemenea corzilor lirei. De aceea în unirea și în iubirea voastră armonioasă este cântat Isus Cristos. Și astfel voi, unul câte unul, deveniți un cor, pentru ca în simfonia armoniei, după ce ați luat tonul lui Dumnezeu, în unitate, să cântați într-un glas” (4,1-2). Și după ce le-a recomandat celor din Smirna să nu „facă nimic din ceea ce privește Biserica fără episcop” (8,1), mărturisește lui Policarp: „Eu îmi ofer viața pentru cei care sunt supuși episcopului, preoților și diaconilor. Să pot avea și eu împreună cu ei parte cu Dumnezeu. Lucrați împreună unii pentru alții, luptați împreună, alergați împreună, suferiți împreună, dormiți împreună și vegheați împreună ca și administratori ai lui Dumnezeu, colaboratorii și slujitorii săi. Căutați să placeți Celui pentru care luptați și de la care primiți răsplata. Nimeni dintre voi să nu fie găsit dezertor. Botezul vostru să rămână ca și un scut, credința ca un coif, caritatea ca o suliță, răbdarea ca o armură” (6,1-2).

În general se poate observa în Scrisorile lui Ignațiu un fel de tensiune constantă și fecundă între două aspecte caracteristice ale vieții creștine: pe de o parte structura ierarhică a comunității ecleziale, iar pe de altă parte unitatea fundamentală care îi leagă între ei pe toți cei care cred în Cristos. În consecință, rolurile nu pot fi contrapuse. Ba dimpotrivă, insistența în favoarea comuniunii credincioșilor între ei și cu păstorii lor este în mod continuu reformulată prin elocvente imagini și analogii: lira, corzile, intonația, concertul, simfonia. Este evidentă responsabilitatea specifică episcopilor, preoților și diaconilor în zidirea comunității. Este valabilă pentru ei înainte de toate invitația la iubire și la unitate. „Fiți una”, scrie Ignațiu celor din Magnezia, reluând rugăciunea lui Isus de la Cina de Taină: „O unică rugă, o unică minte, o unică speranță în iubire… Alergați toți la Isus Cristos ca spre unicul templu al lui Dumnezeu, ca spre unicul altar: el este unul, și purcezând de la unicul Tată, a rămas unit cu El, și la el s-a reîntors în unitate” (7,1-2). Ignațiu este primul în literatura creștină care atribuie Bisericii adjectivul de „catolică”, adică „universală”: „Unde este Isus Cristos”, spune el, „acolo este Biserica catolică” (Scrisoarea către cei din Smirna 8,2). Și tocmai pentru slujirea unității Bisericii catolice, comunitatea creștină din Roma exercită un fel de primat în iubire: „În Biserica din Roma ea prezidează demnă de Dumnezeu, venerabilă, vrednică de a fi numită fericită… Prezidează în caritate, care are legea lui Cristos și poartă numele Tatălui” (Romani, prologul).

După cum se vedea, Ignațiu este într-adevăr „doctorul unității”: al unității lui Dumnezeu și al unității lui Cristos (spre deosebire de diferitele erezii care începuseră să circule și care separau omul și pe Dumnezeu în Cristos), al unității Bisericii, al unității credincioșilor „în credință și în caritate, care sunt mai presus de toate (Scrisoare către cei din Smirna 6,1). În concluzie, „realismul” lui Ignațiu îi invită pe credincioșii de ieri și de astăzi, ne invită pe noi toți la o sinteză progresivă între raportarea la Cristos (unirea cu el, viața în el) și devotament față de Biserica sa (unitate cu Episcopul, slujire generoasă a comunității și a lumii). Așadar, este necesar să se ajungă la o sinteză între comuniunea Bisericii în interiorul ei și misiunea de proclamare a Evangheliei față de ceilalți, până într-acolo încât printr-o formă să se exprime cealaltă, și credincioșii să fie mereu mai mult „în posesia acelui duh nedespărțit, care este Isus Cristos însuși” (Scrisoarea către cei din Magnezia, 15). Implorând de la Domnul acest „har de unitate”, și având convingerea că prezidez în caritate întreaga Biserică (cfr. Scrisoarea către romani, prolog), vă adresez aceeași urare care încheie scrisoarea lui Ignațiu către creștinii din Tralle: „Iubiți-vă unul pe altul cu o inimă neîmpărțită. Duhul meu se oferă ca jertfă pentru voi, nu doar acum, dar și atunci când va veni Dumnezeu… În Cristos să puteți fi găsiți fără pată” (13). Și să ne rugăm ca Domnul să ne ajute să ajungem la această unitate și să fim găsiți în final fără pată, pentru că iubirea este aceea care purifică inimile.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 14.03.2007
Publicarea pe acest sit: 14.03.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns