Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 26.
Fii iubiți, certitudine a speranței
izvor al speranței noastre

miercuri, 14 iunie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi facem această audiență în două locuri, dar legate în ecranele mari: bolnavii, pentru că nu suportă așa de mult căldura, sunt în Aula „Paul al VI-lea”, și noi aici. Dar rămânem toți împreună și ne leagă Duhul Sfânt, care este cel care face mereu unitatea. Să-i salutăm pe cei care sunt în aulă!

Niciunul dintre noi nu poate trăi fără iubire. Și o sclavie urâtă în care putem cădea este aceea de a considera că iubirea trebuie să fie meritată. Probabil că o bună parte din neliniștea omului contemporan derivă din asta: a crede că dacă nu suntem puternici, atrăgători și frumoși, atunci nimeni nu se va ocupa de noi. Atâtea persoane caută astăzi o vizibilitate numai pentru a umple un gol interior: ca și cum am fi persoane care au veșnic nevoie de confirmări. Însă, vă imaginați o lume în care toți cerșesc motive pentru a trezi atenția celuilalt, și în schimb nimeni nu este dispus să iubească gratuit o altă persoană? Imaginați-vă o astfel de lume: o lume fără gratuitatea iubirii! Pare o lume umană, dar în realitate este un infern. Atâtea narcisisme ale omului se nasc dintr-un sentiment de singurătate și de orfanitate. În spatele atâtor comportamente aparent inexplicabile se ascunde o întrebare: e posibil ca eu să nu merit să fiu chemat pe nume, adică să fiu iubit? Pentru că iubirea mereu cheamă pe nume…

Când cel care nu este sau nu se simte iubit este un adolescent, atunci se poate naște violența. În spatele atâtor forme de ură socială și de huliganism este adesea o inimă care n-a fost recunoscută. Nu există copii răi, așa cum nu există adolescenți complet răi, ci există persoane nefericite. Și ce poate să ne facă fericiți dacă nu experiența iubirii dăruite și primite? Viața ființei umane este un schimb de priviri: cineva care privindu-ne ne smulge primul zâmbet și noi care îi zâmbim gratuit celui care stă închis în tristețe, și astfel îi deschidem o cale de ieșire. Schimb de priviri: a privi în ochi și se deschid porțile inimii.

Primul pas pe care Dumnezeu îl face spre noi este acela al unei iubiri anticipante și necondiționate. Dumnezeu iubește cel dintâi. Dumnezeu nu ne iubește pentru că în noi există vreun motiv care trezește iubire. Dumnezeu ne iubește pentru că El însuși este iubire, și iubirea tinde prin natura sa să se răspândească, să se dăruiască. Dumnezeu nici nu leagă bunăvoința sa de convertirea noastră: eventual aceasta este o consecință a iubirii lui Dumnezeu. Sfântul Paul spune asta în manieră perfectă: „Dumnezeu și-a arătat iubirea față de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,8). Pe când eram încă păcătoși. O iubire necondiționată. Eram „departe”, ca fiul risipitor din parabolă: „Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă…” (Lc 15,20). Din iubire față de noi Dumnezeu a făcut un exod din El însuși, pentru a veni să ne găsească în această lungă pe unde era nepotrivit ca El să treacă. Dumnezeu ne-a iubit și pe când eram greșiți.

Cine dintre noi iubește în această manieră, dacă nu cel care este tată sau mamă? O mamă continuă să-l iubească pe copilul său și atunci când acest copil este în închisoare. Eu îmi amintesc de atâtea mame, care stăteau la rând pentru a intra în închisoare, în dieceza mea precedentă. Și nu se rușinau. Fiul era în închisoare, dar era fiul lor. Și sufereau atâtea umiliri în percheziții, înainte de a intra, dar: „Este fiul meu!”. „Dar, doamnă, fiul dumneavoastră este un delincvent!” – „Este fiul meu!”. Numai această iubire de mamă și de tată ne face să înțelegem cum este iubirea lui Dumnezeu. O mamă nu cere ștergerea dreptății umane, pentru că orice greșeală cere o răscumpărare, însă o mamă nu încetează niciodată să sufere pentru propriul fiu. Îl iubește și atunci când el este păcătos. Dumnezeu face același lucru cu noi: suntem fiii săi iubiți! Dar se poate întâmpla ca Dumnezeu să aibă unii fii pe care să nu-i iubească? Nu. Toți suntem fii iubiți ai lui Dumnezeu. Nu există niciun blestem asupra vieții noastre, ci numai un cuvânt binevoitor al lui Dumnezeu, care a scos existența noastră din nimic. Adevărul a toate este acea relație de iubire care îl leagă pe Tatăl cu Fiul prin Duhul Sfânt, relație în care noi suntem primiți prin har. În El, în Cristos Isus, noi am fost voiți, iubiți, doriți. Există Cineva care a imprimat în noi o frumusețe primordială, pe care niciun păcat, nicio alegere greșită nu o va putea șterge vreodată complet. Noi suntem mereu, în fața ochilor lui Dumnezeu, mici fântâni făcute pentru a țâșni apă bună. Asta a spus Isus femeii samaritene: „Apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică” (In 4,14).

Pentru a schimba inima unei persoane nefericite, care este medicamentul? Care este medicamentul pentru a schimba inima unei persoane care nu este fericită? [răspund: iubirea] Mai tare! [strigă: iubirea!] Bine! Bine, bine, toți! Și cum se face ca o persoană să simtă că o iubește cineva? Înainte de toate trebuie îmbrățișată. A o face să simtă că este dorită, că este important, și va înceta să fie tristă. Iubirea cheamă iubire, în mod mai puternic decât ura cheamă moartea. Isus n-a murit și n-a înviat pentru El însuși, ci pentru noi, pentru ca păcatele noastre să fie iertate. Așadar este timp de înviere pentru toți: timp de a-i ridica pe cei săraci din descurajare, mai ales pe cei care zac în mormânt de un timp mult mai îndelungat decât trei zile. Suflă aici, pe fețele noastre, un vânt de eliberare. Răsare aici darul speranței. Și speranța este cea a lui Dumnezeu Tatăl care ne iubește așa cum suntem: ne iubește mereu și pe toți. Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 14.06.2017
Publicarea pe acest sit: 14.06.2017
Etichete: ,

Comments are closed