Audienţa generală de miercuri

Sf. Apostol Andrei, „Protoclitul” (primul chemat)
miercuri, 14 iunie 2006

Dragi frați și surori,

În ultimele două cateheze am vorbit despre figura sfântului Petru. Acum dorim, atât cât ne permit izvoarele, să îi cunoaștem puțin mai de aproape și pe ceilalți unsprezece Apostoli. Așadar, vorbim astăzi despre fratele lui Simon Petru, sfântul Andrei, și el unul dintre cei doisprezece. Prima caracteristică ce ne surprinde la Andrei este numele: nu este ebraic, așa cum ar fi fost de așteptat, ci este grec, semn evident al unei anumite deschideri culturale a familiei sale. Suntem în Galileea, unde limba și cultura greacă sunt destul de prezente. În listele celor Doisprezece, Andrei ocupă al doilea loc, după cum vedem în Evanghelia lui Matei (10,1-4) și în cea a lui Luca (6,13-16), sau al patrulea loc după cum vedem în Evanghelia lui Marcu (3,14-18) și în Faptele Apostolilor (1,13-14). În orice caz, el se bucura cu siguranță de un mare prestigiu în sânul primelor comunități creștine.

Legătura de sânge dintre Petru și Andrei, precum și chemarea comună adresată lor de Isus, reies în mod explicit din Evanghelii. Citim: „Umblând de-a lungul Mării Galileii, [Isus] a văzut doi frați: pe Simon, numit Petru, și pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari, și le-a spus: „Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni'” (Matei 4,18-19; vezi și Marcu 1,16-17). Din cea de-a patra Evanghelie reținem un alt amănunt important: la început, Andrei era ucenicul lui Ioan Botezătorul; acest lucru ne arată că era un om care căuta, care împărtășea speranța lui Israel, care dorea să cunoască mai de aproape cuvântul Domnului, realitatea prezenței Domnului. Era cu adevărat un om al credinței și al speranței; și într-o zi l-a auzit pe Ioan Botezătorul proclamându-l pe Isus ca „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1,36); el atunci a plecat, și împreună cu un alt discipol, al cărui nume nu este precizat, l-a urmat pe Isus, Cel care era numit de Ioan „Mielul lui Dumnezeu”. Evanghelistul menționează: „au văzut unde locuiește și au rămas la El în ziua aceea” (Ioan 1,37-39). Andrei s-a bucurat așadar de momente prețioase trăite în intimitate cu Isus. Relatarea continuă cu o observație semnificativă: „Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan și-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă ‘Cristos’ – și l-a adus la Isus” (Ioan 1,40-43), dovedind imediat un neobișnuit spirit apostolic. Andrei, așadar, a fost primul dintre Apostoli chemat să îl urmeze pe Isus. Tocmai pe acest fundament liturgia Bisericii Bizantine îl onorează cu apelativul de Protoklitos, care înseamnă tocmai „primul chemat”. Și este sigur că și datorită legăturii fraterne dintre Petru și Andrei Biserica din Roma și Biserica din Constantinopol se simt între ele în mod special Biserici surori. Pentru a sublinia această legătură, predecesorul meu Papa Paul al VI-lea, în anul 1964, a restituit vestita relicvă a sfântului Andrei, până atunci păstrată de Bazilica Vaticanului, Episcopului mitropolit ortodox al orașului Patras din Grecia, unde, conform tradiției, a fost răstignit Apostolul.

Tradițiile evanghelice amintesc în mod particular numele lui Andrei în alte trei ocazii care ne ajută să cunoaștem puțin mai multe despre acest om. Prima este aceea a înmulțirii pâinilor în Galileea. În acea situație grea, Andrei a fost acela care i-a spus lui Isus despre prezența unui copil care avea cu el cinci pâini de orz și doi pești: prea puțin – a recunoscut el – pentru toată mulțimea adunată în acel loc (cfr. Ioan 6,8-9). Merită să fie subliniat, în acest caz, realismul lui Andrei: el l-a observat pe copil – de aceea pusese deja întrebarea: „Însă ce sunt acestea pentru atâția?” (ibidem) – și și-a dat seama de insuficiența puținelor sale resurse. Isus totuși a știut să le facă să ajungă pentru mulțimea persoanelor venite să îl asculte. A doua ocazie a fost la Ierusalim. Ieșind din cetate, un ucenic îi arată lui Isus măreția zidurilor care înconjurau templul. Răspunsul Învățătorului a fost surprinzător: a spus că din acele ziduri nu va mai rămâne piatră peste piatră. Atunci Andrei, împreună cu Petru, Iacob și Ioan, l-a întrebat: „Spune-ne, când se vor întâmpla acestea și care este semnul când toate acestea vor începe să se împlinească” (Marcu 13,1-4). Pentru a-i răspunde la această întrebare, Isus a rostit un important discurs despre distrugerea Ierusalimului și despre sfârșitul lumii, invitându-i apoi pe ucenicii Săi să citească cu înțelepciune semnele timpului și să fie mereu atenți. Din această întâmplare putem deduce că nu trebuie să ne temem să îi punem întrebări lui Isus, dar în același timp trebuie să fim gata să primim învățăturile, chiar surprinzătoare și dificile, pe care El ni le oferă.

În Evanghelii este, de asemenea, consemnată o a treia inițiativă a lui Andrei. Scenariul este încă la Ierusalim, cu puțin timp înainte de Pătimire. Pentru sărbătoarea Paștelui – relatează Ioan – au venit în orașul sfânt și unii greci, probabil prozeliți sau temători de Dumnezeu, veniți să îl adore pe Dumnezeul lui Israel de sărbătoarea Paștelui. Andrei și Filip, cei doi apostoli cu nume grecești, slujesc ca interpreți și mediatori pe lângă Isus ai acestui mic grup de greci. Răspunsul Domnului la întrebarea lor pare – ca de obicei în Evanghelia lui Ioan – enigmatic, dar tocmai astfel se dovedește plin de semnificație. Isus le spune celor doi discipoli și, prin intermediul lor, lumii grecești: „A venit ceasul ca Fiul omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însăr dacă moare, aduce rod mult” (12,23-24). Ce anume înseamnă aceste cuvinte în acest context? Isus dorește să spună: Da, întâlnirea dintre mine și greci va avea loc, dar nu ca o simplă și scurtă discuție între mine și unele persoane, mânate mai ales de curiozitate. Prin moartea mea, asemănătoare cu căderea în pământ a bobului de grâu, va sosi ceasul preamăririi mele. Din moartea mea pe cruce va izvorî marea rodnicie: „bobul de grâu mort” – simbol al morții mele pe cruce – va deveni în înviere pâinea vieții pentru lume; va fi lumină pentru popoare și pentru culturi. Da, întâlnirea cu spiritul grecesc, cu lumea greacă, se va înfăptui la acea profunzime pe care o indică bobul de grâu care atrage la sine puterile pământului și ale cerului și devine pâine. Cu alte cuvinte, Isus profețește Biserica grecilor, Biserica păgânilor, Biserica lumii ca rod al Paștilor Sale.

Tradiții foarte vechi văd în Andrei, care le-a transmis grecilor acest cuvânt, nu doar interpretul câtorva greci în întâlnirea cu Isus menționată acum, ci îl consideră apostol al grecilor în anii care au urmat Rusaliilor; ne fac cunoscut astfel faptul că în restul vieții sale el a fost vestitor și interpret al lui Isus pentru lumea greacă. Petru, fratele său, de la Ierusalim prin Antiohia a ajuns la Roma, pentru a-și exercita misiunea sa universală; Andrei a fost în schimb apostolul lumii grecești: ei apar astfel în viață și în moarte ca adevărați frați – o fraternitate care se exprimă simbolic în legătura specială care există între Scaunul Romei și cel al Constantinopolului, Biserici cu adevărat surori.

O tradiție ulterioară, după cum s-a arătat, relatează moartea lui Andrei la Patras, unde și el a suferit chinurile răstignirii. În acel moment suprem, însă, în mod asemănător fratelui Petru, el a cerut să fie pus pe o cruce diferită de cea a lui Isus. În cazul său este vorba de o cruce întretăiată, adică având îmbinarea transversală înclinată, care din acest motiv se cheamă „crucea sfântului Andrei”. Iată ce ar fi spus Apostolul cu acea ocazie, conform unei relatări antice (începutul secolului al VI-lea) intitulată Patima lui Andrei: „Fii binecuvântată, o, Cruce, inaugurată prin mijlocirea trupului lui Cristos și care ai devenit podoaba membrelor sale, ca și cum ar fi fost pietre prețioase. Mai înainte ca Domnul să se urce pe tine, tu inspirai frică pământească. Acum însă, înzestrată cu o iubire cerească, ești primită ca un dar. Credincioșii știu, privindu-te, câtă bucurie posezi, câte daruri ai pregătite. Așadar, sigur și plin de bucurie vin la tine, pentru ca și tu să mă primești cu bucurie ca ucenic al celui care a fost atârnat pe tine… O, fericită Cruce, care ai primit măreția și frumusețea membrelor Domnului! … Ia-mă și du-mă departe de oameni și redă-mă Învățătorului meu, pentru ca prin intermediul tău să mă primească Cel care prin tine m-a mântuit. Fii binecuvântată, o, Cruce; fii cu adevărat binecuvântată!”. După cum se vede, este aici o foarte profundă spiritualitate creștină, care vede în Cruce nu atât un instrument al torturii, cât mai degrabă mijlocul incomparabil al unei depline asemănări cu Mântuitorul, cu Bobul de grâu căzut în pământ. Noi trebuie să învățăm de aici o lecție foarte importantă: crucile noastre dobândesc valoare dacă sunt considerate și primite ca parte al crucii lui Cristos, dacă sunt atinse de reflexia luminii Sale. Doar prin acea Cruce și suferințele noastre sunt înnobilate și dobândesc adevăratul lor sens.

Apostolul Andrei, așadar, să ne învețe să îl urmăm pe Isus cu promptitudine (cfr. Matei 4,20; Marcu 1,18), să le vorbim cu entuziasm despre El tuturor celor pe care îi întâlnim, și mai ales să cultivăm un raport de adevărată familiaritate cu El, pe deplin conștienți că doar în El putem găsi sensul ultim al vieții și al morții noastre.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 14.06.2006
Publicarea pe acest sit: 14.06.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns