Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Viziunea teologică din Scrisorile către Coloseni și către Efeseni
miercuri, 14 ianuarie 2009

Iubiți frați și surori,

Între scrisorile din epistolarul paulin, există două, cele către coloseni și către efeseni, care într-o anumită măsură se pot considera gemene. De fapt, și una și cealaltă au moduri de a spune care se găsesc numai în ele, și s-a calculat că peste o treime din cuvintele din Scrisoarea către Coloseni se găsesc și în Scrisoarea către Efeseni. De exemplu, în timp ce în Scrisoarea către Coloseni se citește literalmente invitația „îndemnați-vă unii pe alții în psalmi, în imnuri și în cântări spirituale; cântați lui Dumnezeu, mulțumindu-i în inimile voastre” (Col 3,16), în Scrisoarea către Efeseni se recomandă la fel „vorbind între voi în psalmi, imnuri și cântări sfinte, cântând și intonând psalmi în inimile voastre” (Ef 5,19). Am putea să medităm despre aceste cuvinte: inima trebuie să cânte, și tot așa și glasul, cu psalmi și imnuri pentru a intra în tradiția rugăciunii întregii Biserici din Vechiul și din Noul Testament; astfel învățăm să fim împreună cu noi și între noi și cu Dumnezeu. În afară de asta, în ambele scrisori se găsește așa-numitul „cod domestic” , absent în celelalte scrisori pauline, adică o serie de recomandări adresate soților și soțiilor, părinților și copiilor, stăpânilor și sclavilor (cf. respectiv Col 3,18-4,1 și Ef 5,22-6,9).

Și mai importantă este constatarea că numai în aceste două scrisori este atestat titlul de „cap”, kefale, dat lui Isus Cristos. Și acest titlu este folosit la un nivel dublu. Într-un prim sens, Cristos este înțeles ca și cap al Bisericii (cf. Col 2,18-19 și Ef 4,15-16). Asta înseamnă două lucruri: înainte de toate, că el este guvernantul, conducătorul, responsabilul care conduce comunitatea creștină ca lider al său și Domn al său (cf. Col 1,18: „El este capul trupului, adică al Bisericii”); și apoi cealaltă semnificație este că el este ca și capul care se distribuie și dă viață tuturor mădularelor trupului în fruntea căruia este pus (de fapt, conform Col 2,19 trebuie să fim uniți strâns de „cap de la care tot trupul, susținut și unit prin încheieturi și ligamente”): adică nu este numai unul care comandă, ci unul care organic este legat cu noi, de la care vine și forța de a acționa în mod drept.

În ambele cazuri, Biserica este considerată suspusă lui Cristos, fie pentru a urma conducerea sa superioară – poruncile – fie și pentru a primi toate influxurile vitale care provin din el. Poruncile sale nu sunt numai cuvinte, ci sunt forțe vitale care vin de la el și ne ajută.

Această idee este în mod deosebit dezvoltată în Scrisoarea către Efeseni, unde chiar slujirile Bisericii, în loc să fie conduse din nou la Duhul Sfânt (ca 1Cor 12) sunt conferite de Cristos înviat: el este cel care „i-a dat pe unii ca apostoli, pe alții ca profeți, pe alții ca evangheliști, pe alții ca păstori și învățători” (4,11). Și de la el „tot trupul se leagă și se îmbină prin orice încheietură… se realizează astfel creșterea trupului spre edificarea sa în iubire” (4,16). De fapt Cristos a fost îndreptat în întregime „ca să și-o prezinte sieși ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă și neprihănită” (Ef 5,27). Cu asta ne spune că forța prin care construiește Biserica, forța cu care conduce Biserica, forța cu care dă Bisericii și direcția corectă, este tocmai iubirea sa.

Deci prima semnificație este Cristos cap al Bisericii: fie cât privește conducerea, fie, mai ales, cât privește inspirația și vitalizarea organică în virtutea iubirii sale. Apoi, într-un al doilea sens, Cristos este considerat nu numai ca și cap al Bisericii, ci ca și cap al puterilor cerești și al întregului cosmos. Astfel în Scrisoarea către Coloseni citim că Cristos „a despuiat principatele și puterile și le-a făcut de ocară în văzul tuturor, după ce a triumfat asupra lor, prin el însuși” (2,15). În mod asemănător în Scrisoarea către Efeseni găsim scris că, prin învierea sa, Dumnezeu l-a așezat pe Cristos „deasupra oricărui principat și oricărei puteri, stăpâniri și domnii și deasupra oricărui nume rostit nu numai în lumea aceasta, dar și în aceea care va veni” (1,21). Cu aceste cuvinte cele două scrisori ne încredințează un mesaj deosebit de pozitiv și rodnic. Acesta: Cristos nu trebuie să se teamă de nici un eventual concurent, pentru că este superior oricărei forme de putere care ar vrea să-l umilească pe om. Numai el „ne-a iubit pe noi și s-a oferit pentru noi” (Ef 5,2). De aceea, dacă suntem uniți cu Cristos, nu trebuie să ne temem de nici un dușman și de nici o adversitate; dar asta înseamnă deci că trebuie să rămânem statornici în el, fără a slăbi legătura cu el!

Pentru lumea păgână, care credea într-o lume plină de spirite, în mare parte periculoase și împotriva cărora trebuiau să se apere, apărea ca o adevărată eliberare vestea că Isus Cristos era singurul învingător și că acela care era cu Cristos nu trebuia să se teamă de nimeni. Același lucru este valabil și pentru păgânismul de astăzi, deoarece și actualii adepți a unor asemenea ideologii văd lumea plină de puteri periculoase. Acestora trebuie să li se anunțe că Isus Cristos este învingătorul, așa încât cine este cu Cristos, cine rămâne unit cu el, nu trebuie să se teamă de nimic și de nimeni. Mi se pare că acest lucru este important și pentru noi, care trebuie să învățăm să facem față tuturor fricilor, pentru că el este deasupra oricărei stăpâniri, este adevăratul Domn al lumii.

Ba chiar întregul cosmos este supus lui și spre el se îndreaptă ca spre propriul cap. Sunt celebre cuvintele din Scrisoarea către Efeseni, care vorbește despre proiectul lui Dumnezeu „să fie reunite toate lucrurile din cer și cele de pe pământ sub un singur cap, Cristos” (1,10). În mod asemănător în Scrisoarea către Coloseni se citește că „prin el au fost create toate în ceruri și pe pământ: cele văzute și cele nevăzute” (1,16) și că „a făcut pace prin sângele crucii sale… fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri” (1,20). Deci nu există, pe de o parte, marea lume materială și pe de altă parte această mică realitate a istoriei pământului nostru, lumea persoanelor: totul este una în Cristos. El este capul cosmosului; și cosmosul este creat de el, este creat pentru noi deoarece suntem uniți cu el; este o viziune rațională și personalistă a universului. Și aș spune o viziune mai universalistă decât aceasta nu se putea concepe și ea se potrivește numai lui Cristos înviat. Cristos este Pantocrator, căruia îi sunt supuse toate lucrurile: gândul merge întocmai la Cristos Pantocrator, care umple nișa absidală a bisericilor bizantine, uneori reprezentat așezat sus deasupra lumii întregi sau chiar deasupra unui curcubeu pentru a indica echivalarea sa cu Dumnezeu însuși, la dreapta căruia este așezat (cf. Ef 1,20; Col 3,1), deci și funcția sa inegalabilă de conducător al destinelor umane.

O viziune de acest fel se poate concepe numai din partea Bisericii, nu în sensul că ea vrea în mod necuvenit să-și însușească ceea ce nu-i revine, ci într-un alt dublu sens: fie deoarece Biserica recunoaște că într-un fel Cristos este mai mare decât ea, dat fiind faptul că stăpânirea sa se extinde și dincolo de granițele sale, și fie deoarece numai Biserica este calificată ca trup al lui Cristos, nu cosmosul. Toate acestea înseamnă că noi trebuie să considerăm în mod pozitiv realitățile pământești, deoarece Cristos le unește în el și în același timp trebuie să trăim în mod deplin identitatea noastră eclezială specifică, care este cea mai omogenă cu identitatea lui Cristos însuși.

Există apoi și un concept special, care este tipic al acestor două scrisori, și este conceptul de „mister”. O dată se vorbește despre „misterul voinței” lui Dumnezeu (Ef 1,9) și alteori despre „misterul lui Cristos” (Ef 3,4; Col 4,3) sau chiar despre „misterul lui Dumnezeu, care este Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și cunoașterii” (Col 3,2-3). Asta înseamnă planul divin de necercetat cu privire la destinele omului, popoarelor și lumii. Cu acest limbaj cele două epistole ne spun că în Cristos se află împlinirea acestui mister. Dacă suntem cu Cristos, chiar dacă din punct de vedere intelectual nu putem înțelege totul, știm că suntem în nucleul „misterului” și pe drumul adevărului. El în totalitatea sa, și nu numai într-un aspect al persoanei sale sau într-un moment al existenței sale, poartă în sine plinătatea insondabilului plan divin de mântuire. În el ia formă ceea ce este numită „înțelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri” (Ef 3,10), pentru că în el „locuiește toată plinătatea dumnezeirii trupește” (Col 2,9). Deci, de acum încolo nu este posibil să gândim și să adorăm bunul plac al lui Dumnezeu, dispoziția sa suverană, fără a ne confrunta personal cu Cristos în persoană, în care acel „mister” se întrupează și poate să fie perceput în mod tangibil. Se ajunge astfel la contemplarea „inefabilei bogății a lui Cristos” (Ef 3,8), care se află dincolo de orice înțelegere umană. Nu că Dumnezeu nu ar fi lăsat amprente ale trecerii sale, deoarece Cristos însuși este urma lui Dumnezeu, amprenta sa maximă; dar ne dăm seama „care este lărgimea și lungimea, înălțimea și profunzimea” acestui mister „care depășește orice cunoaștere” (Ef 3,18-19). Simplele categorii intelectuale aici se dovedesc insuficiente și, recunoscând că multe lucruri se află dincolo de capacitățile noastre raționale, trebuie să ne încredințăm contemplării umile și bucuroase nu numai a minții, ci și a inimii. De altfel, Părinții Bisericii ne spun că iubirea înțelege mai mult decât rațiunea singură.

Un ultim cuvânt trebuie spus despre conceptul, amintit deja mai sus, referitor la Biserică, parteneră nupțială al lui Cristos. În a doua Scrisoare către Corinteni apostolul Paul asemănase comunitatea creștină cu o logodnică, scriind astfel: „Sunt gelos pe voi cu gelozia lui Dumnezeu, întrucât v-am logodit ca pe o fecioară neprihănită cu un singur mire, Cristos” (2Cor 11,2). Scrisoarea către Efeseni dezvoltă această imagine, precizând că Biserica nu este numai o logodnică, ci este mireasa reală a lui Cristos. El, pentru a spune așa, a cucerit-o, și a făcut asta cu prețul vieții sale: așa cum spune textul: „s-a dat pe sine însuși pentru ea” (Ef 5,25). Ce demonstrație de iubire poate să fie mai mare decât aceasta? Dar, în plus, el este preocupat de frumusețea ei: nu numai de cea deja obținută prin botez, ci și de cea care trebuie să crească în fiecare zi grație unei vieți ireproșabile, „fără pată și fără zbârcitură”, în comportamentul său moral (cf. Ef 5,26-27). De aici la experiența obișnuită a căsătoriei creștine pasul este scurt; mai mult, nici măcar nu e foarte clar care este pentru autorul scrisorii punctul inițial de referință: dacă este raportul Cristos-Biserică, în lumina căruia trebuie gândită unirea bărbatului și a femeii, sau dacă este faptul experimental al unirii conjugale, în lumina căreia trebuie gândit raportul dintre Cristos și Biserică. Însă ambele aspecte se luminează reciproc: învățăm ce este căsătoria în lumina comuniunii lui Cristos și a Bisericii, învățăm cum Cristos se unește cu noi gândindu-ne la misterul căsătoriei. În orice caz, scrisoarea noastră este aproape la jumătatea drumului între profetul Osea, care indica raportul dintre Dumnezeu și poporul său în termeni de nuntă care s-a realizat deja (cf. Os 2,4.16.21), și vizionarul din Apocalips, care va prospecta întâlnirea escatologică dintre Biserică și Miel ca o nuntă fericită și neclintită (cf. Ap 19,7-9; 21,9).

Ar mai fi încă multe de spus, dar mi se pare că, din cele expuse, se poate înțelege deja că aceste două scrisori sunt o mare cateheză, din care putem învăța nu numai cum să fim buni creștini, ci și cum să devenim realmente oameni. Dacă începem să înțelegem că și cosmosul este amprenta lui Cristos, învățăm raportul nostru corect cu cosmosul, cu toate problemele conservării cosmosului. Învățăm să-l vedem cu rațiunea, dar cu o rațiune mișcată de iubire, și cu umilința și respectul care permit să acționăm în mod corect. Și dacă ne gândim că Biserica este trupul lui Cristos, că Cristos s-a dat pe sine însuși pentru ea, învățăm cum să trăim cu Cristos iubirea reciprocă, iubirea care ne unește cu Dumnezeu și care ne face să vedem în celălalt imaginea lui Cristos, pe Cristos însuși. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să medităm bine Sfânta Scriptură, cuvântul său, și să învățăm astfel realmente să trăim bine.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.01.2009
Publicarea pe acest sit: 14.01.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns