Audienţa generală de miercuri

Femeile în slujba Evangheliei
miercuri, 14 februarie 2007

Dragi frați și surori,

Astăzi am ajuns la sfârșitul călătoriei noastre printre martorii creștinismului de la începuturi pe care îi menționează scrierile neotestamentare. Și folosim această ultimă etapă a acestui prim parcurs pentru a ne îndrepta atenția spre multele figuri feminine care au avut un rol concret și prețios în răspândirea Evangheliei. Mărturia lor nu poate fi dată uitării, ținând cont și de ceea ce Isus însuși a spus despre femeia care i-a uns capul cu puțin înainte de Pătimire: „Adevăr vă spun, oriunde va fi predicată evanghelia aceasta în lumea întreagă, se va spune în amintirea ei și ceea ce a făcut ea” (Mt 26, 13; Mc 14,9). Domnul vrea ca acești martori ai Evangheliei, aceste figuri care au contribuit pentru creșterea credinței în El, să fie cunoscute și amintirea lor să fie vie în Biserică. Putem să distingem din punct de vedere istoric rolul femeilor în creștinismul de la începuturi, în timpul vieții lui Isus și de-a lungul evenimentelor primei generații de creștini.

Isus cu siguranță, o știm, a ales dintre discipolii săi doisprezece bărbați ca și Părinți ai noului Israel, i-a ales pentru ca „să fie cu El și pentru a-i trimite să predice” (Mc 3,14-15). Acest fapt este evident, dar, în afara celor doisprezece, stâlpi ai Bisericii, părinți ai noului Popor al lui Dumnezeu, au fost alese în numărul discipolilor și multe femei. Doar foarte pe scurt pot să mă refer la cele care se află pe drumul lui Isus însuși, începând cu profetesa Ana (cfr Lc 2,36-38) până la samariteancă (cfr In 4,1-39), la femeia siro-feniciană (cfr Mc 7,24-30), la femeia bolnavă de hemoragie (cfr Mt 9,20-22) și la păcătoasa iertată (cfr Lc 7,36-50). Nu mă refer însă la protagonistele unora dintre grăitoarele parabole, spre exemplu gospodina care plămădește (Mt 13,33), femeia care pierde drahma (Mt 9,20-22) și văduva care insistă pe lângă judecător (Lc 18,1-8). Mai semnificative pentru reflecția noastră sunt acele femei care au avut un rol activ în cadrul activității lui Isus. În primul rând, gândul nostru se îndreaptă în mod firesc spre Fecioara Maria, care prin credința și lucrarea sa maternă a colaborat în mod unic la mântuirea noastră, astfel încât Elisabeta a putut să o proclame „binecuvântată între femei” (Lc 1,42), adăugând: „fericită aceea care a crezut” (Lc 1,45). Devenită ucenică a Fiului, Maria a arătat la Cana totala încredere în el (cfr In 2,5) și l-a urmat până sub cruce, unde a primit de la El o misiune maternă pentru toți ucenicii lui din orice timp, reprezentați de Ioan (cfr In 19,25-27).

Sunt apoi diferite femei, care sub diverse titluri gravitează în jurul figurii lui Isus având responsabilități. Un exemplu elocvent sunt femeile care-l urmau pe Isus pentru a-l ajuta cu bunurile lor și dintre care Luca ne transmite și numele unora: Maria Magdalena, Ioana, Suzana și „multe altele” (cfr Lc 8,2-3) Apoi Evangheliile ne precizează că femeile, spre deosebire de cei Doisprezece, nu l-au abandonat pe Isus în ceasul pătimirii (cfr Mt 27,56.61; Mc 15,40). Dintre ele se remarcă în mod particular Magdalena, care nu doar că a fost prezentă la pătimire, dar a fost de asemenea și prima mărturisitoare și vestitoare a Celui Înviat (cfr In 20,1.11-18). Tocmai Mariei din Magdala Sfântul Toma de Aquino îi rezervă unicul titlu de „apostolă la apostolilor” (apostolorum apostola), dedicându-i acest frumos comentariu: „După cum o femeie a vestit primului bărbat cuvinte purtătoare de moarte, la fel o femeie a fost prima care a anunțat apostolilor cuvinte purtătoare de viață” (Super Ioannem, ed. Cai, § 2519).

Și în cadrul Bisericii de la începuturi prezența feminină este mai mult decât secundară. Nu insistăm asupra celor patru fiice (al căror nume nu este menționat) ale „diaconului” Filip, din Cezarea Maritimă, toate înzestrate, după cum ne spune sfântul Luca, „cu darul profeției”, ceea ce înseamnă facultatea de a interveni în mod public sub acțiunea Duhului Sfânt (cfr Fap 21,9). Caracterul succint al menționării nu permite să tragem concluzii mai precise. Mai degrabă datorăm sfântului Paul o documentare mai amplă asupra demnității și rolului eclezial femeii. El pleacă de la principiul fundamental, conform căruia pentru cei botezați nu doar că „nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber”, dar totodată „nici bărbat, nici femeie”. Motivul este că „toți suntem una în Cristos Isus” (Gal 3,28), adică toți suntem egali în aceeași demnitate fundamentală, deși fiecare cu roluri specifice (cfr 1Cor 12,27-30). Apostolul acceptă ca și un fapt normal ca în comunitățile creștine femeia să poată „profeți” (cfr 1Cor 11,5), adică să vorbească deschis sub impulsul Duhului Sfânt, numai cu condiția ca acest lucru să fie spre edificarea comunității și să fie făcut în mod demn. Așadar îndemnul ulterior, foarte cunoscut, ca „femeile în adunare să tacă” (1Cor 14,34) trebuie înțeles în mod corespunzător. Această problemă, foarte discutată, privind raportul dintre prima afirmație – femeile pot profeți în cadrul adunării – și cealalată – nu pot vorbi -, afirmații ce par a fi contradictorii, o lăsăm pe seama exegeților. Nu este aici locul explicării ei. Miercurea trecută am întâlnit deja figura Priscilei sau Prisca, soția lui Acvila, care în două situații este în mod surprinzător amintită înaintea soțului (cfr Fap 18,18; Rom 16,3): și ea și soțul ei sunt oricum în mod explicit calificați de Paul ca și sun-ergous, „colaboratori” (Rom 16,3).

Există și alte aspecte care nu pot fi neglijate. Trebuie să luăm aminte, spre exemplu, la faptul că scurta Scrisoare către Filemon în realitate este adresată de Paul și unei femei numită „Apfia” (cfr Flm 2). Traducerile latine și siriace ale textului grec adaugă acestui nume „Apfia” și apelativul de „soror carissima” (ibid.) și trebuie spus că în comunitatea din Colos ea trebuie să fi ocupat un loc însemnat; în orice caz, este singura femeie menționată de Paul între destinatarii unei scrisori. Într-un alt loc Apostolul menționează o anume „Febe”, calificată drept diakonos în Biserica din Cencreea, orașul portuar de la est de Corint (cfr Rom 16,1-2). Deși acest titlu în acele vremuri nu avea încă o valoare ministerială precisă, de tip ierarhic, el exprimă o adevărată și proprie funcție de responsabilitate a acestei femei în folosul comunității creștine. Paul recomandă să fie primită în mod cordial și să fie ajutată „în tot ce ar avea nevoie”, apoi adaugă „ea de fapt a ajutat pe mulți, chiar și pe mine”. În același context epistolar Apostolul amintește cu spirit plin de delicatețe și alte nume de femei: o anume Maria, apoi Trifena, Trifosa și Perside „iubita”, precum și Iulia, despre care scrie deschis că „s-au străduit atât de mult pentru voi” sau „s-au străduit mult în Domnul” (Rom 16,6.12a.12b.15), subliniind astfel marea lor angajare în sânul Bisericii. Apoi, în Biserica din Filipi s-au distins două femei cu numele de „Evodia și Sintiche” (Fil 4,2): mențiunea pe care Paul o face la bunăvoința reciprocă permite să se înțeleagă că cele două femei au avut un rol important în sânul acelei comunități.

În concluzie, istoria creștinismului ar fi avut o dezvoltare foarte diferită dacă nu ar fi fost contribuția generoasă a multor femei. De aceea, după cum a scris și venerabilul și scumpul meu Predecesor Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem, „Biserica mulțumește pentru toate femeile și pentru fiecare în parte… Biserica aduce mulțumire pentru toate manifestările „geniului” feminin apărute de-a lungul istoriei, în mijlocul tuturor popoarelor și națiunilor; mulțumește pentru toate carismele pe care Duhul Sfânt le oferă femeilor în istoria Poporului lui Dumnezeu, pentru toate victoriile pe care ea le datorează credinței, speranței și carității lor: mulțumește pentru toate roadele sfințeniei feminine” (n. 31). După cum se vede, elogiul cuprinde femeile din cursul istoriei Bisericii și este exprimat în numele întregii comunități ecleziale. Și noi ne unim în această apreciere mulțumind Domnului pentru că El conduce Biserica sa, generație după generație, colaborând fără deosebire cu bărbați și femei, care știu să facă să rodească credința și botezul lor pentru binele întregului Trup eclezial, spre mai marea slavă a lui Dumnezeu.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 14.02.2007
Publicarea pe acest sit: 14.02.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns