Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 2.
Isaia 52: „Cât sunt de plăcute pe munți
picioarele celui care aduce vestea cea bună,
care anunță pacea…”
miercuri, 14 decembrie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Ne apropiem de Crăciun și profetul Isaia încă o dată ne ajută să ne deschidem la speranță primind Vestea Bună a venirii mântuirii.

Capitolul 52 din Isaia începe cu invitația adresată Ierusalimului pentru ca să se trezească, să-și scuture de pe el praful și lanțurile și să se îmbrace cu hainele cele mai frumoase, pentru că Domnul a venit ca să elibereze poporul său (v. 1-3). Și adaugă: „poporul meu va cunoaște numele meu întrucât eu sunt acela care va zice în ziua aceea: «Iată-mă!»” (v. 6).

La acest „Iată-mă!” spus de Dumnezeu, care rezumă toată voința sa de mântuire și de apropiere de noi, îi răspunde cântarea de bucurie a Ierusalimului, conform invitației profetului. Este un moment istoric foarte important. Este sfârșitul exilului din Babilon, este posibilitatea pentru Israel de a-l regăsi pe Dumnezeu și, în credință să se regăsească pe sine însuși. Domnul este aproape și „micul rest”, adică micul popor care a rămas după exil și care în exil a rezistat în credință, care a străbătut criza și a continuat să creadă și să spere chiar și în mijlocul întunericului, acel „mic rest” va putea să vadă minunățiile lui Dumnezeu.

În acest moment profetul inserează o cântare de bucurie mare:

„Cât sunt de plăcute pe munți picioarele
celui care aduce vestea cea bună,
care anunță pacea,
care vestește binele,
care anunță mântuirea, zicând Sionului:
«Dumnezeul tău domnește».
[…]
Tresăltați, strigați de bucurie, ruine ale Ierusalimului,
pentru că Domnul mângâie poporul său
și răscumpără Ierusalimul!
Domnul și-a descoperit brațul său cel sfânt
înaintea tuturor popoarelor,
căci au văzut toate marginile pământului
mântuirea Dumnezeului nostru” (Is 52,7.9-10).

Aceste cuvinte ale lui Isaia, asupra cărora vrem să ne oprim un pic, fac referință la miracolul păcii și fac asta într-un mod foarte special, punând privirea nu pe mesager ci pe picioarele sale care aleargă repede: „Cât sunt de plăcute pe munți picioarele celui care aduce vestea cea bună…”.

Pare mirele din Cântarea Cântărilor care aleargă la iubita sa: „iată, vine săltând pe munți și sărind pe coline” (2,8). Astfel și mesagerul de pace aleargă, aducând vestea bună de eliberare de mântuire, și proclamând că Dumnezeu domnește.

Dumnezeu nu a părăsit poporul său și nu s-a lăsat înfrânt de rău, pentru că El este fidel și harul său este mai mare decât păcatul. Asta trebuie să învățăm, pentru că noi suntem încăpățânați și nu învățăm asta. Dar eu voi pune întrebarea: cine este mai mare, Dumnezeu sau păcatul? Dumnezeu! Și cine învinge la sfârșit? Dumnezeu sau păcatul? Dumnezeu. El este capabil să învingă păcatul cel mai mare, cel mai rușinos, cel mai teribil, cel mai rău dintre păcate? Cu ce armă învinge Dumnezeu păcatul? Cu iubirea! Asta înseamnă că „Dumnezeu domnește”; acestea sunt cuvintele credinței într-un Domn a cărui putere se apleacă asupra omenirii, se înjosește, pentru a oferi milostivire și a-l elibera pe om de ceea ce desfigurează în el imaginea frumoasă a lui Dumnezeu pentru că atunci când suntem în păcat imaginea lui Dumnezeu este desfigurată. Și împlinirea unei iubiri așa de mari va fi tocmai Împărăția instaurată de Isus, acea Împărăție de iertare și de pace pe care noi o celebrăm cu Crăciunul și care se realizează definitiv la Paște. Și bucuria cea mai frumoasă a Crăciunului este această bucurie interioară de pace: Domnul a șters păcatele mele, Domnul m-a iertat, Domnul a avut milă față de mine, a venit ca să mă mântuiască. Aceasta este bucuria Crăciunului!

Frați și surori, acestea sunt motivele speranței noastre. Când totul pare terminat, când, în fața atâtor realități negative, credința devine obositoare și vine ispita de a spune că nimic nu mai are sens, iată în schimb vestea cea bună adusă de acele picioare rapide: Dumnezeu vine să realizeze ceva nou, să instaureze o împărăție de pace; Dumnezeu a „suflecat brațul său” și vine să aducă libertate și mângâiere. Răul nu va triumfa pentru totdeauna, există un sfârșit pentru durere. Disperarea este învinsă pentru că Dumnezeu este printre noi.

Și noi suntem solicitați să ne trezim un pic, ca Ierusalimul, conform invitației pe care i-o adresează profetul; suntem chemați să devenim bărbați și femei de speranță, colaborând la venirea acestei Împărății formate din lumină și destinate tuturor, bărbați și femei de speranță. Cât de urât este când găsim un creștin care a pierdut speranța! „Dar eu nu sper nimic, totul s-a terminat pentru mine”: așa spune un creștin care nu este capabil să privească orizonturi de speranță și în fața inimii sale numai un zid. Dar Dumnezeu distruge aceste ziduri cu iertarea! Și pentru aceasta trebuie să ne rugăm, pentru ca Dumnezeu să ne dea în fiecare zi speranța și s-o dea tuturor, acea speranță care se naște atunci când îl vedem pe Dumnezeu în ieslea de la Betleem. Mesajul Veștii Bune care ne este încredințat este urgent, trebuie să alergăm și noi ca mesagerul peste munți, pentru că lumea nu poate să aștepte, omenirii îi este foame și sete de dreptate, de adevăr, de pace.

Și văzându-l pe micul Prunc din Betleem, cei mici din lume vor ști că promisiunea s-a împlinit, mesajul s-a realizat. Într-un prunc abia născut, care are nevoie de toate, înfășat în scutece și depus într-o iesle, este cuprinsă toată puterea Dumnezeului care mântuiește. Crăciunul este o zi pentru a deschide inima: trebuie deschisă inima la atâta micime, care este acolo în acel Prunc, și la atâta uimire. Este uimirea Crăciunului, la care ne pregătim, cu speranță, în acest timp al Adventului. Este surpriza unui Dumnezeu prunc, a unui Dumnezeu sărac, a unui Dumnezeu slab, a unui Dumnezeu care abandonează măreția sa pentru a deveni aproape de fiecare dintre noi.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 14.12.2016
Publicarea pe acest sit: 14.12.2016
Etichete: ,

Comments are closed