Audienţa generală de miercuri

Despre Isus care vindecă
miercuri, 14 decembrie 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să reflectez cu voi asupra rugăciunii lui Isus legată de minunata sa acțiune vindecătoare. În Evanghelii sunt prezentate diferite situații în care Isus se roagă în fața operei benefice și vindecătoare a lui Dumnezeu Tatăl, care acționează prin intermediul Lui. E vorba de o rugăciune care, încă o dată, manifestă raportul unic de cunoaștere și de comuniune cu Tatăl, în timp ce Isus se lasă implicat cu mare participare umană în suferința prietenilor săi, de exemplu a lui Lazăr și a familiei sale, sau a atâtor săraci și bolnavi pe care El vrea să-i ajute în mod concret.

Un caz semnificativ este vindecarea surdo-mutului (cf. Mc 7,32-37). Relatarea evanghelistului Marcu – pe care tocmai am auzit-o – arată că acțiunea vindecătoare a lui Isus este legată cu raportul său intens fie cu aproapele – bolnavul – fie cu Tatăl. Scena minunii este descrisă cu grijă astfel: „Luându-l la o parte din mulțime, i-a pus degetele în urechi și, cu salivă, i-a atins limba. Apoi, privind spre cer, a suspinat și a zis: «Effata!», care înseamnă «Deschide-te!»” (7,33-34). Isus vrea ca vindecarea să aibă loc „la o parte din mulțime”. Acest lucru nu pare să fie datorat numai faptului că minunea trebuie să fie ascunsă de oameni pentru a evita ca să se formeze interpretări limitative sau deformate ale persoanei lui Isus. Alegerea de a-l duce pe bolnav la o parte face în așa fel încât, în momentul vindecării, Isus și surdo-mutul să fie singuri, apropiați într-o relație singulară. Cu un gest, Domnul atinge urechile și limba bolnavului, adică sediile specifice ale infirmității sale. Intensitatea atenției lui Isus se manifestă și în trăsăturile neobișnuite ale vindecării: El folosește propriile degete și chiar propria salivă. Și faptul că Evanghelistul prezintă cuvântul original pronunțat de Domnul – „Effata„, adică „Deschide-te!” – evidențiază caracterul singular al scenei.

Însă punctul central al acestui episod este faptul că Isus, în momentul de a săvârși vindecarea, caută direct raportul său cu Tatăl. De fapt, relatarea spune că El „privind spre cer, a suspinat” (v. 34). Atenția față de bolnav, grija lui Isus față de el, sunt legate de o profundă atitudine de rugăciune îndreptată spre Dumnezeu. Și suspinul este descris cu un verb care în Noul Testament indică aspirația spre ceva bun care încă lipsește (cf. Rom 8,23). Așadar, ansamblul relatării arată că implicarea umană cu bolnavul îl duce pe Isus la rugăciune. Încă o dată iese în evidență raportul său unic cu Tatăl, identitatea sa de Fiu Unic Născut. În El, prin intermediul persoanei sale, se face prezentă acțiunea vindecătoare și benefică a lui Dumnezeu. Nu este o întâmplare că acel comentariu conclusiv al oamenilor după minune amintește de evaluarea creației la începutul Genezei: „Toate le-a făcut bine” (Mc 7,37). În acțiunea vindecătoare a lui Isus intră în mod clar rugăciunea, cu privirea sa îndreptată spre cer. Forța care l-a vindecat pe surdo-mut este desigur provocată de compasiunea față de el, dar provine de la recurgerea la Tatăl. Se întâlnesc aceste două relații: relația umană de compasiune cu omul, care intră în relația cu Dumnezeu și astfel devine vindecare.

În relatarea învierii lui Lazăr făcută de Ioan, tot această dinamică este mărturisită cu o claritate și mai mare (cf. In 11,1-44). Și aici se împletesc, pe de o parte, legătura lui Isus cu un prieten și cu suferința sa și, pe de altă parte, relația filială pe care El o are cu Tatăl. Participarea umană a lui Isus la evenimentul lui Lazăr are trăsături deosebite. În întreaga relatare este amintită în mod repetat prietenia cu el, precum și cu surorile Marta și Maria. Însuși Isus afirmă: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar mă duc să-l trezesc” (In 11,11). Afecțiunea sinceră față de prieten este evidențiată și de surorile lui Lazăr, precum și de iudei (cf. In 11,3; 11,36), se manifestă în înduioșarea profundă a lui Isus la vederea durerii lui Marta și Maria și a tuturor prietenilor lui Lazăr și ajunge până la izbucnirea în plâns – așa de profund uman – când se apropie de mormânt: „Iar Isus, când a văzut-o că plânge [Marta] și că plâng și iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit și s-a tulburat. Și a zis: «Unde l-ați pus?» I-au răspuns: «Doamne, vino și vezi!» Isus a lăcrimat” (In 11,33-35).

Această legătură de prietenie, participarea și înduioșarea lui Isus în fața durerii rudelor și cunoscuților lui Lazăr se leagă, în toată relatarea, cu un raport continuu și intens cu Tatăl. Încă de la început, evenimentul este citit de Isus în relație cu propria identitate și misiune și cu glorificarea care Îl așteaptă. De fapt, la vestea bolii lui Lazăr, El comentează: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea” (In 11,4). Și vestea morții prietenului este primită de Isus cu profundă durere umană, dar mereu în referință clară la raportul cu Dumnezeu și la misiunea pe care i-a încredințat-o; El spune: „Lazăr a murit și mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeți” (In 11,14-15). Momentul rugăciunii explicite a lui Isus către Tatăl în fața mormântului este rezultatul natural al întregului eveniment, desfășurat pe acest registru dublu al prieteniei cu Lazăr și al raportului filial cu Dumnezeu. Și aici cele două relații merg împreună. „Atunci și-a ridicat ochii și a spus: «Tată, îți mulțumesc că m-ai ascultat»” (In 11,41): este o euharistie. Fraza revelează că Isus nu a lăsat nici măcar pentru o clipă rugăciunea de cerere pentru viața lui Lazăr. Această rugăciune continuă ba chiar a întărit legătura cu prietenul și, în același timp, a confirmat decizia lui Isus de a rămâne în comuniune cu voința Tatălui, cu planul său de iubire, în care boala și moartea lui Lazăr trebuie considerate ca un loc în care se manifestă gloria lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori, citind această relatare, fiecare dintre noi este chemat să înțeleagă că în rugăciune de cerere adresată Domnului nu trebuie să ne așteptăm o împlinire imediată a ceea ce cerem, a voinței noastre, ci să ne încredințăm mai degrabă voinței Tatălui, citind fiecare eveniment în perspectiva gloriei sale, a planului său de iubire, adesea misterios în ochii noștri. Pentru aceasta, în rugăciunea noastră, cererea, lauda și mulțumirea ar trebui să se unească împreună, chiar și atunci când ni se pare că Dumnezeu nu răspunde la așteptările noastre concrete. Abandonarea în iubirea lui Dumnezeu, care ne precede și ne însoțește mereu, este una din atitudinile de fond a lui dialogului nostru cu El. Catehismul Bisericii Catolice comentează astfel rugăciunea lui Isus în relatarea învierii lui Lazăr: „Astfel, purtată de aducerea de mulțumire, rugăciunea lui Isus ne dezvăluie cum trebuie să cerem: înainte ca darul să fie dat, Isus adevăr la Cel care dă și care în darurile sale se dă pe sine. Cel ce dăruie este mai de preț decât darul acordat, El este «Comoara», și în El se află inima Fiului său; darul este numai «pe deasupra» (cf. Mt 6,21 și 6,33)” (2604). Acest lucru mi se pare foarte important: înainte ca darul să fie acordat, a adera la Cel care dăruiește; donatorul este mai prețios decât darul. Deci și noi, dincolo de ceea ce Dumnezeu ne dă atunci când îl invocăm, darul cel mai mare pe care ni-l poate da este prietenia sa, prezența sa, iubirea sa. El este comoara prețioasă pe care trebuie să o cerem și să o păstrăm mereu.

Rugăciunea pe care Isus o rostește în timp ce este dată la o parte piatra de la intrarea în mormântul lui Lazăr prezintă apoi o dezvoltare singulară și neașteptată. De fapt, el, după ce i-a mulțumit lui Dumnezeu Tatăl, adaugă: „Eu știam că mă asculți întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulțimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis” (In 11,42). Cu rugăciunea sa, Isus vrea să conducă la credință, la încrederea totală în Dumnezeu și în voința sa și vrea să arate că acest Dumnezeu care atât de mult l-a iubit pe om și lumea încât l-a trimis pe Fiul său Unicul Născut (cf. In 3,16), este Dumnezeul Vieții, Dumnezeul care aduce speranță și este capabil să răstoarne situațiile omenește imposibile. Așadar, rugăciunea încrezătoare a unuia care crede este o mărturie vie a acestei prezențe a lui Dumnezeu în lume, a interesării sale față de om, a acțiunii sale pentru a realiza planul său de mântuire.

Cele două rugăciuni ale lui Isus meditate acum, care însoțesc vindecarea surdo-mutului și învierea lui Lazăr revelează că legătura profundă dintre iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele trebuie să intre și în rugăciunea noastră. În Isus, Dumnezeu adevărat și om adevărat, atenția față de celălalt, în special dacă este nevoiaș și suferind, înduioșarea în fața durerii unei familii prietene, Îl fac să se adreseze Tatălui, în acea relație fundamentală care conduce toată viața sa. Dar și viceversa: comuniunea cu Tatăl, dialogul constant cu El, îl face pe Isus să fie atent în mod unic față de situațiile concrete ale omului pentru a aduce în ele consolarea și iubirea lui Dumnezeu. Relația cu omul ne conduce spre relația cu Dumnezeu și aceea cu Dumnezeu ne conduce din nou la aproapele.

Iubiți frați și surori, rugăciunea noastră deschide ușa pentru Dumnezeu care ne învață să ieșim constant din noi înșine pentru a fi capabili să devenim aproapele pentru alții, în special în momentele de încercare, pentru a le duce mângâiere, speranță și lumină. Domnul să ne dea să fim capabili de o rugăciune tot mai intensă, pentru a întări raportul nostru personal cu Dumnezeu Tatăl, a lărgi inima noastră la necesitățile celui care este lângă noi și a simți frumusețea de a fi „fii în Fiul” împreună cu atâția frați. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.12.2011
Publicarea pe acest sit: 15.12.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns