Audiența generală de miercuri

Călătoria apostolică în Columbia
miercuri, 13 septembrie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Așa cum știți, în zilele trecute am făcut călătoria apostolică în Columbia. Cu toată inima îi mulțumesc Domnului pentru acest mare dar; și doresc să reînnoiesc exprimarea recunoștinței mele domnului președinte al Republicii, care m-a primit cu atâta amabilitate, episcopilor columbieni care au lucrat așa de mult pentru a pregăti această vizită, precum și celorlalte autorități ale țării, și tuturor celor care au colaborat la realizarea acestei vizite. Și o mulțumire specială poporului columbian care m-a primit cu atâta afect și atâta bucurie! Un popor bucuros între multele suferințe, dar bucuros; un popor cu speranță. Unul dintre lucrurile care m-au impresionat mai mult în toate orașele, în mulțime, erau tații și mamele cu copiii, care ridicau sus copiii pentru ca papa să-i binecuvânteze, dar și cu orgoliu arătau copiii lor ca și cum ar fi spus: „Acesta este orgoliul nostru! Aceasta este speranța noastră”. Eu m-am gândit: un popor capabil să dea naștere la copii și capabil să-i arate cu orgoliu, ca speranță: acest popor are viitor. Și mi-a plăcut mult.

În mod deosebit în această călătorie am simțit continuitatea cu cei doi papi care înaintea mea au vizitat Columbia: fericitul Paul al VI-lea, în 1968, și sfântul Ioan Paul al II-lea, în 1986. O continuitate puternic însuflețită de Duhul Sfânt, care conduce pașii poporului lui Dumnezeu pe drumurile istoriei.

Motoul călătoriei a fost „Demos el primer paso”, adică „Să facem primul pas”, referit la procesul de reconciliere pe care-l trăiește Columbia pentru a ieși din jumătate de secol de conflict intern, care a semănat suferințe și dușmănii, provocând atâtea răni, greu de cicatrizat. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu drumul este de acum început. Cu vizita mea am voit să binecuvântez efortul acelui popor, să-l întăresc în credință și în speranță, și să primesc mărturia sa, care este o bogăție pentru slujirea mea și pentru toată Biserica. Mărturia acestui popor este o bogăție pentru toată Biserica.

Columbia – precum cea mai mare parte a țărilor latinoamericane – este o țară în care sunt foarte puternice rădăcinile creștine. Și dacă acest fapt face și mai acută durerea datorită tragediei războiului care a sfâșiat-o, în același timp constituie garanția păcii, fundamentul trainic al reconstrucției sale, limfa speranței sale invincibile. Este evident că Cel Rău a voit să dezbine poporul pentru a distruge lucrarea lui Dumnezeu, dar este la fel de evident că iubirea lui Cristos, milostivirea sa infinită este mai puternică decât păcatul și decât moartea.

Această călătorie a fost pentru a duce binecuvântarea lui Cristos, binecuvântarea Bisericii asupra dorinței de viață și de pace care se revarsă din inima acelei națiuni: am putut să văd asta în ochii miilor și miilor de copii, adolescenți și tineri care au umplut piața din Bogotá și pe care i-am întâlnit peste tot; acea forță de viață pe care și natura însăși o proclamă cu exuberanța sa și biodiversitatea sa. Columbia este a doua țară din lume prin biodiversitate. La Bogotá am putut să-i întâlnesc pe toți episcopii din țară, precum și Comitetul Director al Conferinței Episcopale Latinoamericane. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că i-am putut îmbrățișa și le-am putut da încurajarea mea pastorală pentru misiunea lor în slujba Bisericii sacrament al lui Cristos pacea noastră și speranța noastră.

Ziua dedicată în mod deosebit temei reconcilierii, moment culminant al întregii călătorii, s-a desfășurat la Villavicencio. Înainte de amiază a fost marea celebrare euharistică, cu beatificarea martirilor Jesús Emilio Jaramillo Monsalve, episcop, și Pedro María Ramírez Ramos, preot; după amiază, speciala liturgie de reconciliere, orientată simbolic spre Cristos de la Bocayá, fără brațe și fără picioare, mutilat ca poporul său.

Beatificarea celor doi martiri a amintit în mod plastic că pacea este întemeiată și, și probabil mai ales, pe sângele atâtor martori ai iubirii, ai adevărului, ai dreptății, precum și al martirilor propriu-ziși, uciși pentru credință, ca acei doi tocmai citați. A asculta biografiile lor a fost emoționant până la lacrimi: în același timp lacrimi de durere și de bucurie. În fața relicvelor lor și a fețelor lor, sfântul popor credincios al lui Dumnezeu a simțit puternic propria identitate, cu durere, gândindu-se la multele, prea multele victime, și cu bucurie, pentru milostivirea lui Dumnezeu care se așterne asupra celor ce se tem de El (cf. Lc 1,50).

„Mila și adevărul se vor întâlni, / dreptatea și pacea se vor îmbrățișa” (Ps 85,11), am ascultat la început. Acest verset din psalm conține profeția a ceea ce s-a petrecut vinerea trecută în Columbia; profeția și harul lui Dumnezeu pentru acel popor rănit, pentru ca să poată învia și merge pe o cale nouă. Aceste cuvinte profetice pline de har le-am văzut întrupate în istoriile martorilor, care au vorbit în numele atâtora și atâtora care, pornind de la rănile lor, cu harul lui Cristos au ieșit din ei înșiși și s-au deschis la întâlnire, la iertare, la reconciliere.

La Medellín perspectiva a fost aceea a vieții creștine ca ucenicie: vocația și misiunea. Când creștinii se angajează până la capăt în drumul de urmare a lui Isus Cristos, devin cu adevărat sare, lumină și plămadă în lume, și roadele se văd îmbelșugate. Unul din aceste roade sunt Hogares, casele unde copiii și adolescenții răniți de viață pot găsi o nouă familie unde sunt iubiți, primiți, ocrotiți și însoțiți. Și alte roade, îmbelșugate ca și ciorchinii, sunt vocațiile la viața sacerdotală și consacrată, pe care am putut să le binecuvântez și să le încurajez cu bucurie într-o întâlnire de neuitat cu consacrații și rudele lor.

Și în sfârșit, la Cartagena, orașul sfântului Petru Claver, apostol al sclavilor, „focus”-ul a mers asupra promovării persoanei umane și a drepturilor sale fundamentale. Sfântul Petru Claver, ca sfânta Maria Bernarda Bütler mai recent, și-au dat viața pentru cei mai săraci și marginalizați și astfel au arătat calea adevăratei revoluții, cea evanghelică, nu ideologică, care eliberează cu adevărat persoanele și societățile de sclaviile de ieri și, din păcate, și de astăzi. În acest sens, „a face primul pas” – motoul călătoriei – înseamnă a ne apropia, a ne apleca, a atinge carnea fratelui rănit și abandonat. Și a face asta cu Cristos, Domnul devenit sclav pentru noi. Grație Lui există speranță, pentru că El este milostivirea și pacea.

Încredințez din nou Columbia și iubitul său popor Mamei, Stăpâna Noastră de Chiquinquirá, pe care am putut s-o venerez în catedrala din Bogotá. Cu ajutorul Mariei, fiecare columbian să poată face în fiecare zi primul pas spre fratele și sora, și astfel să construiască împreună, zi de zi, pacea în iubire, în dreptate și în adevăr.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 13.09.2017
Publicarea pe acest sit: 13.09.2017
Etichete: ,

Comments are closed