Audienţa generală de miercuri

Familia – 14. Cele trei cuvinte
miercuri, 13 mai 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi este ca poarta de intrare la o serie de reflecții despre viața familiei, viața sa reală, cu timpii săi și evenimentele sale. Pe această poartă de intrare sunt scrise trei cuvinte, pe care le-am folosit deja de mai multe ori. Și aceste cuvinte sunt: „se poate?”, „mulțumesc”, „scuze”. De fapt, aceste trei cuvinte deschid drumul pentru a trăi bine în familie, pentru a trăi în pace. Sunt cuvinte simple, dar nu este așa de simplu de pus în practică! Ele cuprind o mare forță: forța de a păzi casa, chiar și prin mii de dificultăți și încercări; în schimb, lipsa lor, puțin câte puțin, deschide crăpături care pot chiar să o facă să se dărâme.

Noi le înțelegem în mod normal ca niște cuvinte ale „bunei educații”. Bine, o persoană bine educată cere permisiunea, spune mulțumesc sau se scuză dacă greșește. Bine, buna educație este importantă. Un mare Episcop, Sfântul Francisc de Sales, obișnuia să spună că „buna educație este deja jumătate de sfințenie”. Însă, atenție, în istorie am cunoscut și un formalism al bunelor maniere, care poate să devină mască ce ascunde ariditatea sufletului și dezinteresul față de celălalt. Se obișnuiește să se spună: „În spatele multor bune maniere se ascund obișnuințe rele”. Nici măcar religia nu este la adăpost de acest risc, care face să se alunece respectarea formală în mondenitatea spirituală. Diavolul care îl ispitește pe Isus etalează bune maniere și citează Sfintele Scripturi, pare un teolog! Stilul său apare corect, dar intenția sa este aceea de a devia de la adevărul iubirii lui Dumnezeu. În schimb noi înțelegem buna educație în termenii ei autentici, unde stilul bunelor raporturi este puternic înrădăcinat în iubirea binelui și în respectarea celuilalt. Familia trăiește din această finețe a iubirii.

Primul cuvânt e „se poate?” Când ne preocupăm să cerem politicos, chiar și ceea ce eventual credem că putem pretinde, pune un adevărat zid de protecție spiritul conviețuirii matrimoniale și familiale. A intra în viața celuilalt, chiar și atunci când face parte din viața noastră, cere delicatețea unei atitudini ne-invazive, care reînnoiește încrederea și respectul. Până la urmă, încrederea nu înseamnă a lua totul de-a gata. Iar iubirea, cu cât este mai intimă și profundă, cu atât mai mult cere respectarea libertății și capacitatea de a aștepta ca celălalt să deschidă ușa inimii sale. În această privință amintim acel cuvânt al lui Isus în cartea Apocalipsului: „Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra la el și voi sta la masă cu el și el cu mine” (3,20). Și Domnul cere permisiunea pentru a intra! Să nu uităm asta. Înainte de a face un lucru în familie: „Este permis, pot face aceasta? Îți place ca eu să fac așa?” Acest limbaj educat și plin de iubire, care face atât de bine familiilor.

Al doilea cuvânt este „mulțumesc”. Uneori ne vine să gândim că devenim o civilizație a manierelor rele și a cuvintelor rele, ca și cum ar fi un semn de emancipare. Le auzim de atâtea ori chiar și public. Amabilitatea și capacitatea de a mulțumi sunt văzute ca un semn de slăbiciune, uneori chiar trezesc neîncredere. Această tendință trebuie combătută chiar în sânul familiei. Trebuie să devenim intransigenți cu privire la educarea la recunoștință: demnitatea persoanei și dreptatea socială trec ambele pe aici. Dacă viața familială neglijează acest stil, și viața socială îl va pierde. Apoi, recunoștința, pentru un credincios, este în însăși inima credinței: un creștin care nu știe să mulțumească este unul care a uitat limba lui Dumnezeu. Auziți bine: un creștin care nu știe să mulțumească este unul care a uitat limba lui Dumnezeu. Să ne amintim de întrebarea lui Isus, când a vindecat zece leproși și numai unul dintre ei s-a întors ca să mulțumească (cf. Lc17,18). Odată am auzit o persoană bătrână, foarte înțeleaptă, foarte bună, simplă, dar cu acea înțelepciune a evlaviei, a vieții, spunând: „Recunoștința este o plantă care crește numai în pământul sufletelor nobile”. Această noblețe a sufletului, acest har al lui Dumnezeu în suflet ne determină să spunem mulțumesc, ne determină la recunoștință. Este floarea unui suflet nobil. Acesta este un lucru frumos!

Al treilea cuvânt este „scuze”. Cuvânt dificil, desigur, și totuși așa de necesar. Când lipsește, micile crăpături se lărgesc – chiar și fără intenție – ajungând să devină gropi adânci. Nu degeaba în rugăciunea învățată de Isus, „Tatăl nostru”, care rezumă toate cererile esențiale pentru viața noastră, găsim această expresie: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12). A recunoaște că am greșit și a fi doritori să redăm ceea ce am luat – respect, sinceritate, iubire – ne face vrednici de iertare. Și astfel se oprește infecția. Dacă nu suntem capabili să ne scuzăm, înseamnă că nu suntem capabili nici să iertăm. În casa în care nu se cere iertare începe să lipsească aerul, apele devin urât mirositoare. Atâtea răni ale sentimentelor, atâtea sfâșieri în familii încep cu pierderea acestui cuvânt prețios: „Scuză-mă”. În viața matrimonială mai sunt certuri, uneori chiar „zboară farfuriile”, dar vă dau un sfat: să nu terminați niciodată ziua fără a face pacea! Auziți bine: v-ați certat, soție și soț? Copiii cu părinții? V-ați certat tare? Nu e bine, dar nu este adevărata problemă. Problema este că acest sentiment este prezent ziua următoare. Pentru aceasta, dacă v-ați certat, niciodată să nu terminați ziua fără a face pace în familie. Și cum trebuie să fac pacea? Să mă pun în genunchi? Nu! Numai un mic gest, un lucrușor așa, și armonia familială revine. E suficientă o mângâiere! Fără cuvinte. Dar să nu terminați niciodată ziua în familie fără a face pace! Ați înțeles? Nu este ușor, dar trebuie făcut. Și cu aceasta viața va fi mai frumoasă.

Aceste trei cuvinte-cheie ale familiei sunt cuvinte simple și probabil într-un prim moment ne fac să zâmbim. Dar când le uităm, nu mai este nimic de râs, este adevărat? Educația noastră, probabil, le neglijează prea mult. Domnul să ne ajute să le repunem la locul corect, în inima noastră, în casa noastră și chiar în conviețuirea noastră civilă. Și acum vă invit să repetăm toți împreună aceste cuvinte: „se poate?”, „mulțumesc”, „scuze”. Toți împreună: (piața) „se poate?”, „mulțumesc”, „scuze”. Sunt cuvintele pentru a intra chiar în iubirea familiei, pentru ca familia să meargă, să rămână. Apoi, să repetăm acel sfat pe care l-am dat, toți împreună: Niciodată să nu se termine ziua fără a face pace. Toți: (piața) Niciodată să nu se termine ziua fără a face pace. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.05.2015
Publicarea pe acest sit: 14.05.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns