Audienţa generală de miercuri

Eusebiu, Episcop de Cezareea în Palestina
miercuri, 13 iunie 2007

Dragi frați și surori,

În istoria creștinismului antic este fundamentală distincția între primele trei secole și cele care au urmat Conciliului din Niceea din 325, primul conciliu ecumenic. Aproape la cumpăna dintre cele două perioade se află așa-numita „cotitură constantiniană” și pacea Bisericii, precum și figura lui Eusebiu, Episcop de Cezareea în Palestina. El a fost exponentul cel mai distins al culturii creștine din vremea sa în arii foarte diferite, de la teologie la exegeză, de la istorie la erudiție. Eusebiu este cunoscut mai ales ca și primul istoric al creștinismului, dar a fost și cel mai mare filolog al Bisericii antice.

La Cezareea, unde probabil trebuie localizată în jurul anului 260 nașterea lui Eusebiu, Origene se refugiase venind din Alexandria, și întemeiase acolo o școală și o foarte mare bibiliotecă. Tocmai cu aceste cărți s-ar fi format, câteva decenii mai târziu, tânărul Eusebiu. În 325, ca și Episcop de Cezareea, el a participat la Conciliul din Niceea având un rol important. A susținut Crezul și afirmația divinității depline a Fiului lui Dumnezeu, definit astfel ca fiind „de aceeași substanță” cu Tatăl (homooúsios t? Patrí). Este practic același Crez pe care noi îl recităm în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. Admirator sincer al lui Constantin, care acordase pacea Bisericii, Eusebiu s-a bucurat la rândul său de stimă și considerație. L-a exaltat pe împărat, nu doar prin scrierile sale, dar și prin discursuri oficiale, ținute cu prilejul celui de-al douăzecilea și la cel de-al treizecilea aniversar al urcării sale pe tron, și după moartea sa, survenită în anul 337. După doi sau trei ani a murit și Eusebiu.

Studios neobosit, în numeroasele sale scrieri Eusebiu își propune să reflecteze și să expună situația a trei secole de creștinism, trei secole trăite sub persecuție, adăpându-se cu nesaț din izvoarele creștine și păgâne păstrate mai ales în marea bibliotecă din Cezareea. Astfel, dincolo de importanța obiectivă a scrierilor sale apologetice, exegetice și doctrinale, faima nepieritoare a lui Eusebiu rămâne legată în primul rând de cele zece cărți care compun Istoria Bisericii pe care a scris-o. Este primul care a scris o istorie a Bisericii, care rămâne fundamentală datorită izvoarelor puse de Eusebiu la dispoziția noastră pentru totdeauna. Cu această istorie el a reușit să salveze de la uitare sigură numeroase evenimente, personaje și opere literare ale Bisericii antice. Este vorba așadar de un izvor primar pentru cunoașterea primelor secole ale creștinismului.

Ne-am putea întreba cum a împărțit și cu ce intenții a redactat această operă nouă. La începutul primei cărți istoricul enumeră pe rând argumentele pe care intenționează să le trateze în lucrarea sa: „Mi-am propus să pun în scris succesiunile sfinților apostoli și timpurile scurse, începând de la cele în care a trăit Mântuitorului nostru până la noi; toate marile lucruri care se spune că au fost săvârșite în decursul istoriei Bisericii; pe toți aceia care au călăuzit în mod deosebit diecezele cele mai renumite; și pe cei care în orice generație au fost mesageri ai Cuvântului divin prin cuvânt și scrieri; și cei care au fost și câți au fost și în ce perioadă au fost aceia care din dorința de noutate, după ce s-au adâncit cât le-a fost cu putință într-o eroare, au devenit interpreți și promotori ai unei false doctrine, și ca niște lupi plini de cruzime au devastat în mod nemilos turma lui Cristos; … și prin câte și cu ce mijloace și în care vremuri a fost combătut de către păgâni Cuvântul divin; și oamenii mari care, pentru a-l apăra, au trecut prin grele încercări sângeroase și tortură; și în sfârșit mărturiile timpului nostru, și milostivirea și bunăvoința Mântuitorului nostru față de noi toți” (1,1,1-2). În acest fel Eusebiu cuprinde în expunerea sa diferite subiecte: succesiunea Apostolilor ca și osatură a Bisericii, răspândirea Mesajului, erorile, apoi persecuțiile din partea păgânilor și marile mărturii care sunt lumina de-a lungul acestei Istorii. În toate acestea pentru el transpare milostivirea și bunăvoința Mântuitorului. Eusebiu inaugurează astfel istoriografia bisericească, ajungând cu relatările sale până în anul 324, anul în care Constantin, după înfrângerea lui Licinius, a fost aclamat ca împărat unic al Romei. Este anul care precede marele Conciliu de la Niceea care în definitiv oferă „compendiul” a ceea ce Biserica – din punct de vedere doctrinal, moral și chiar juridic – învățase în acești trei sute de ani.

Citarea pe care tocmai am redat-o din prima carte a Istoriei bisericești conține o repetiție cu siguranță intenționată. De trei ori pe parcursul câtorva rânduri revine titlul cristologic de Mântuitor, și se face referință explicită la „milostivirea sa” și la „bunăvoința sa”. Putem să ne dăm seama astfel de perspectiva fundamentală a istoriografiei eusebiene: istoria sa este una „cristocentrică”, în care se descoperă în mod progresiv misterul iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Cu o uimire originală Eusebiu recunoaște că „față de toți oamenii din lumea întreagă doar Isus este numit, mărturisit, recunoscut drept Cristos (adică Mesia și Mântuitorul lumii), că este amintit cu acest nume atât de greci cât și de barbari, că și astăzi el este cinstit ca rege de către discipolii săi răspândiți în toată lumea, admirat mai mult decât un profet, slăvit ca și adevărat și unic preot al lui Dumnezeu; și mai presus de toate acestea, întrucât este Logos-ul lui Dumnezeu preexistent și născut înaintea tuturor timpurilor, el a primit de la Tatăl glorie demnă de venerație, și este adorat ca și Dumnezeu. Dar lucrul cel mai deosebit dintre toate este faptul că toți cei care îi suntem consacrați îl slăvim nu doar prin glasuri și prin sunetul cuvintelor, ci prin toate dispozițiile sufletului, astfel încât punem chiar înaintea însăși vieții noastre mărturia dată pentru el” (1,3,19-20). Ajunge astfel în prim plan o altă caracteristică, ce va rămâne constantă în istoriografia bisericească antică: este vorba despre „intenția morală” care dirijează relatarea. Analiza istorică nu este scop în sine însăși; nu este făcută doar pentru a cunoaște trecutul; mai degrabă, ea este orientată în mod hotărât spre convertire, și spre o mărturie autentică de viață creștină din partea credincioșilor. Este o călăuză pentru noi înșine.

În acest fel Eusebiu îi interpelează într-un fel plin de vitalitate pe credincioșii din orice timp privind modul lor de a participa la evenimentele istoriei, și mai ales ale Bisericii. El ne interpelează și pe noi: care este atitudinea noastră în raport cu evenimentele Bisericii? Este atitudinea celui care se interesează de ea dintr-o simplă curiozitate, căutând mai degrabă senzaționalul și scandalosul cu orice preț? Sau este atitudinea plină de iubire, și deschisă față de mister, a celui care știe – prin credință – să descopere în istoria Bisericii semnele iubirii lui Dumnezeu și marile opere ale mântuirii săvârșite de el? Dacă atitudinea noastră este aceasta, nu putem să nu ne simțim stimulați să dăm un răspuns mai coerent și generos, o mărturie mai creștină a vieții, pentru a lăsa semne ale iubirii lui Dumnezeu și generațiilor următoare.

„Este un mister”, nu obosea să repete acel eminent studios al Sfinților Părinți care a fost Cardinalul Jean Daniélou: „Este un mesaj ascuns în istorie… Misterul este acela al lucrărilor lui Dumnezeu, care constituie în timp realitatea autentică, ascunsă în spatele aparențelor… Dar această istorie pe care Dumnezeu o înfăptuiește pentru om, nu o înfăptuiește fără el. A te opri, a rămâne doar la contemplarea „marilor lucruri” ale lui Dumnezeu ar însemna a vedea doar un aspect al lucrurilor. În fața acestora stă răspunsul oamenilor” (Studiu asupra misterului istoriei, ed. it., Brescia 1963, p. 182). La distanță de atâtea secole și astăzi Eusebiu din Cezareea îi invită pe credincioși, ne invită pe noi, să ne uimim, să contemplăm în istorie marile lucrări ale lui Dumnezeu săvârșite pentru mântuirea oamenilor. Și cu aceeași vigoare el ne invită la convertirea vieții. De fapt, înaintea unui Dumnezeu care ne-a iubit astfel, nu putem rămâne nemișcați. Exigența proprie iubirii este ca viața întreagă să fie orientată spre imitarea Celui Iubit. Să facem așadar tot ce ne stă în putință pentru a lăsa în viața noastră o urmă transparentă a iubirii lui Dumnezeu.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 13.06.2007
Publicarea pe acest sit: 13.06.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns