Audienţa generală de miercuri

Despre sfinți
miercuri, 13 aprilie 2011

Iubiți frați și surori,

În Audiențele generale din acești ultimi doi ani ne-au însoțit figurile atâtor sfinți și sfinte: am învățat să-i cunoaștem mai îndeaproape și să înțelegem că toată istoria Bisericii este marcată de acești bărbați și femei care cu credința lor, cu caritatea lor, cu viața lor au fost niște faruri pentru atâtea generații, și sunt faruri și pentru noi. Sfinții manifestă în diferite moduri prezența puternică și transformatoare a Celui Înviat; au lăsat ca Isus Cristos să înșface așa de deplin viața lor încât să poată afirma cu sfântul Paul „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20). A urma exemplul lor, a recurge la mijlocirea lor, a intra în comuniune cu ei, „ne unește cu Cristos, de la care, ca de la Izvorul și Capul său, izvorăște orice har și însăși viața Poporului lui Dumnezeu” (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium 50). La sfârșitul acestui ciclu de cateheze, aș vrea deci să ofer câteva gânduri despre ce anume este sfințenia.

Ce înseamnă a fi sfinți? Cine este chemat să fie sfânt? Adesea încă suntem tentați să credem că sfințenia este o țintă rezervată câtorva aleși. În schimb, sfântul Paul vorbește despre marele plan al lui Dumnezeu și afirmă: „În el – Cristos – (Dumnezeu) ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea lui în iubire” (Ef 1,4). Și ne vorbește nouă tuturor. În centrul planului divin este Cristos, în care Dumnezeu își arată Fața sa: Misterul ascuns în veacuri s-a revelat în plinătate în Cuvântul făcut trup. Și apoi Paul spune: „în el i-a plăcut lui Dumnezeu să facă să locuiască toată plinătatea” (Col 1,19). În Cristos, Dumnezeul cel viu a devenit apropiat, vizibil, ascultabil, tangibil pentru ca fiecare să poată lua din plinătatea lui de har și de adevăr (cf. In 1,14-16). De aceea, întreaga existență creștină cunoaște o unică lege supremă, aceea pe care sfântul Paul o exprimă într-o formulă care apare în toate scrierile sale: în Cristos Isus. Sfințenia, plinătatea vieții creștine nu consistă în a face lucruri extraordinare, ci în a ne uni cu Cristos, în a trăi misterele sale, în a ne însuși atitudinile sale, gândurile sale, comportamentele sale. Măsura sfințeniei este dată de statura la care ajunge Cristos în noi, de cât de mult, cu puterea Duhului Sfânt, modelăm viața noastră după a lui. Înseamnă a fi conformi lui Isus, așa cum afirmă sfântul Paul: „Pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului său” (Rom 8,29). Și sfântul Augustin exclamă: „Vie va fi viața mea în întregime plină de Tine” (Confesiuni, 10,28). Conciliul al II-lea din Vatican, în Constituția despre Biserică, vorbește cu claritate despre chemarea universală la sfințenie, afirmând că nimeni nu este exclus: „În diferitele feluri de viață și în diferitele ocupații, o unică sfințenie este trăită de toți aceia care, mânați de Duhul lui Dumnezeu, … îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit și cu crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtași de mărirea lui” (nr. 41).

Însă rămâne întrebarea: cum putem să parcurgem drumul sfințeniei, să răspundem la această chemare? Pot să fac asta cu forțele mele? Răspunsul este clar: o viață sfântă nu este îndeosebi rod al efortului nostru, al acțiunilor noastre, pentru că Dumnezeu, cel de trei ori Sfânt (cf. Is 6,3), e cel care ne face sfinți, acțiunea Duhului Sfânt ne însuflețește dinăuntru, însăși viața lui Cristos Înviat ne este comunicată și ne transformă. Pentru a mai spune asta încă o dată cu Conciliul al II-lea din Vatican: „Cei care îl urmează pe Cristos, chemați de Dumnezeu și îndreptățiți în Isus Domnul, nu după faptele lor, ci după hotărârea și harul lui, au devenit, în botezul credinței, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu și părtași la natura divină și, prin aceasta, realmente sfinți. Ei trebuie, așadar, să păstreze și să desăvârșească în viața lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfințenia pe care au primit-o” (ibid., 40). Așadar sfințenia își are rădăcina ultimă în harul botezial, în faptul de a fi altoiți în Misterul pascal al lui Cristos, cu care ne este comunicat Duhul său, viața sa de Înviat. Sfântul Paul subliniază în mod foarte puternic transformarea pe care o realizează în om harul botezial și ajunge să creeze o terminologie nouă, făcută cu prepoziție „cu”: morți cu, înmormântați cu, înviați cu, vivificați cu Cristos; destinul nostru este legat în mod indisolubil de al lui. „Am fost înmormântați împreună cu el prin botez în moartea lui pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți… la fel și noi să umblăm într-o viață nouă” (Rom 6,4). Însă Dumnezeu respectă libertatea noastră și cere ca să acceptăm acest dar și să trăim exigențele pe care el le comportă, cere ca să ne lăsăm transformați de acțiunea Duhului Sfânt, conformând voința noastră cu voința lui Dumnezeu.

Cum se poate întâmpla ca modul nostru de a gândi și acțiunile noastre să devină gândire și acțiune cu Cristos și a lui Cristos? Care este sufletul sfințeniei? Din nou Conciliul al II-lea din Vatican precizează; ne spune că sfințenia creștină nu este altceva decât caritatea trăită pe deplin. „Dumnezeu este iubire; cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16). Ori, Dumnezeu a revărsat iubirea sa în inimile noastre prin intermediul Duhului Sfânt, care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5); de aceea darul cel dintâi și mai necesar este caritatea, cu care îl iubim pe Dumnezeu pe presus de orice lucru și pe aproapele din iubire față de El. Însă pentru ca iubirea, ca o sămânță bună, să crească în suflet și să dea rod, fiecare credincios trebuie să asculte cu plăcere cuvântul lui Dumnezeu și, cu ajutorul harului, să împlinească prin fapte voința sa, să participe frecvent la sacramente, mai ales la Euharistie și la liturgia sacră; să se dedice în mod constant rugăciunii, abnegației de sine însuși, slujirii active a fraților și exercitării oricărei virtuți. De fapt, caritatea, legătură a desăvârșirii și împlinire a legii (cf. Col 3,14; Rom 13,10), conduce toate mijloacele de sfințire, le dă formă și le conduce la scopul lor. Probabil și acest limbaj al Conciliului al II-lea din Vatican este pentru noi încă un pic prea solemn, probabil trebuie să spunem lucrurile în mod și mai simplu. Ce este esențial? Esențial este să nu lăsăm niciodată o duminică fără o întâlnire cu Cristos Înviat în Euharistie; acest lucru nu este o povară adăugată, ci este lumină pentru toată săptămâna. Să nu începem și să nu terminăm niciodată o zi fără măcar un scurt contact cu Dumnezeu. Și, pe drumul vieții noastre, să urmăm „indicatoarele stradale” pe care Dumnezeu ni le-a comunicat în Decalogul citit cu Cristos, care este pur și simplu explicare a ce anume este caritate în situații determinate. Mi se pare că aceasta este adevărata simplitate și măreție a vieții de sfințenie: întâlnirea cu Cel Înviat duminica; contactul cu Dumnezeu la începutul și la sfârșitul zilei; urmarea, în decizii, a „indicatoarelor stradale” pe care Dumnezeu ni le-a comunicat, care sunt numai forme de caritate. „De aceea, semnul distinctiv ce caracterizează pe adevăratul ucenic al lui Cristos este iubirea de Dumnezeu și de aproapele” (Lumen gentium, 42). Aceasta este adevărata simplitate, măreție și profunzime a vieții creștine, a faptului de a fi sfinți.

Iată pentru ce sfântul Augustin, comentând capitolul al patrulea din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan, poate să afirme un lucru curajos: „Dilige et fac quod vis„, „Iubește și fă ceea ce vrei”. Și continuă: „Fie că taci, să taci din iubire; fie că vorbești, să vorbești din iubire; fie că tu corectezi, să corectezi din iubire; fie că ierți, să ierți din iubire; să fie în tine rădăcina iubirii, pentru că din această rădăcină nu poate să iasă decât binele” (7,8: PL 35). Cine este condus de iubire, cine trăiește caritatea pe deplin este condus de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Așa este valabil acest mare cuvânt: „Dilige et fac quod vis„, „Iubește și fă ceea ce vrei”.

Probabil ne-am putea întreba: putem noi, cu limitele noastre, cu slăbiciunea noastră, să tindem așa de în sus? Biserica, în timpul Anului Liturgic, ne invită să comemorăm o ceată de Sfinți, adică pe aceia care au trăit pe deplin caritatea, au știu să-l iubească și să-l urmeze pe Cristos în viața lor zilnică. Ei ne spun că este posibil pentru toți să parcurgem acest drum. În orice perioadă din istoria Bisericii, la orice latitudine a geografiei lumii, Sfinții aparțin tuturor vârstelor și oricărei stări de viață, sunt chipuri concrete din orice popor, limbă și națiune. Și sunt tipuri foarte diferite. În realitate trebuie să spun că și pentru credința mea personală mulți sfinți, nu toți, sunt adevărate stele pe firmamentul istoriei. Și aș vrea să adaug că pentru mine nu numai unii sfinți pe care îi iubesc și pe care îi cunosc bine sunt „indicatoare de drum”, ci chiar și sfinții simpli, adică persoanele bune pe care le văd în viața mea, care nu vor fi niciodată canonizate. Sunt persoane normale, ca să spunem așa, fără eroism vizibil, dar în bunătatea lor de fiecare zi văd adevărul credinței. Această bunătate, pe care au maturizat-o în credința Bisericii, este pentru mine cea mai sigură apologie a creștinismului și semn pentru locul în care este adevărul.

În comuniunea Sfinților, canonizați sau necanonizați, pe care Biserica o trăiește grație lui Cristos în toți membrii săi, noi ne bucurăm de prezența lor și de compania lor și cultivăm speranța fermă că putem să imităm drumul lor și să împărtășim într-o zi aceeași viață fericită, viața veșnică.

Dragi prieteni, cât de mare și frumoasă, și chiar simplă, este vocația creștină văzută în această lumină! Cu toții suntem chemați la sfințenie: este însăși măsura vieții creștine. Încă o dată sfântul Paul exprimă asta cu mare intensitate, atunci când scrie: „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Cristos… El i-a dat pe unii ca apostoli, pe alții ca profeți, pe alții ca evangheliști, pe alții ca păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților în vederea lucrării slujirii spre edificarea trupului lui Cristos, până când vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârșit, la măsura staturii plinătății lui Cristos” (Ef 4,7.11-13). Aș vrea să-i invit pe toți să se deschidă la acțiunea Duhului Sfânt, care transformă viața noastră, pentru a fi și noi ca niște pietricele din marele mozaic de sfințenie pe care Dumnezeu îl creează în istorie, pentru ca fața lui Cristos să strălucească în plinătatea strălucirii sale. Să nu ne fie frică să tindem în sus, spre înălțimile lui Dumnezeu; să nu ne fie teamă că Dumnezeu ne cere prea mult, ci să ne lăsăm conduși în orice acțiune zilnică de Cuvântul lui, chiar dacă ne simțim săraci, nepotriviți, păcătoși: El ne va transforma după iubirea sa. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 13.04.2011
Publicarea pe acest sit: 14.04.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns