Audienţa generală de miercuri

Despre Psalmul 126
miercuri, 12 octombrie 2011

Iubiți frați și surori,

În catehezele precedente am meditat despre câțiva Psalmi de plângere și de încredere. Astăzi aș vrea să reflectez împreună cu voi despre un Psalm cu tonuri de sărbătoare, o rugăciune care, în bucurie, cântă minunățiile lui Dumnezeu. Este Psalmul 126 – conform numerotării greco-latine 125 – care celebrează marile lucruri pe care Domnul le-a făcut cu poporul său și pe care încontinuu le face cu fiecare credincios.

Psalmistul, în numele întregului Israel, începe rugăciunea sa amintind de experiența exaltantă a mântuirii:

„Când Domnul a restabilit soarta Sionului,
ni se părea că visăm.
Atunci, gura ni s-a umplut de strigăte de bucurie
și limba de cântări de veselie” (v. 1-2a).

Psalmul vorbește despre o „soartă restabilită”, adică revenire la starea originară, în toată pozitivitatea sa precedentă. Adică se pornește de la o situație de suferință și de necesitate la care Dumnezeu răspunde realizând mântuirea și readucându-l pe cel care se roagă la condiția de dinainte, ba chiar îmbogățită și schimbată în mai bine. Este ceea ce i se întâmplă lui Iob, atunci când Domnul îi redă tot ceea ce pierduse, dublând și dăruind o binecuvântare și mai mare (cf. Iob 42,10-13), și este ceea ce experimentează poporul lui Israel întorcându-se în patrie din exilul babilonian. Tocmai cu referință la sfârșitul deportării în țară străină este interpretat acest psalm: expresia „a restabili soarta Sionului” este citită și înțeleasă ca o „întoarcere a locuitorilor Sionului din robie”. De fapt, întoarcerea din exil este paradigma oricărei intervenții divine de mântuire deoarece căderea Ierusalimului și deportarea în Babilon au fost o experiență devastantă pentru poporul ales, nu numai pe planul politic și social, ci și mai ales pe planul religios și spiritual. Pierderea țării, sfârșitul monarhiei davidice și distrugerea templului apar ca o dezmințire a promisiunilor divine și poporul alianței, risipit printre păgâni, se întreabă cu durere despre un Dumnezeu care pare că l-a abandonat. De aceea, sfârșitul deportării și întoarcerea în patrie sunt experimentate ca o minunată întoarcere la credință, la încredere, la comuniunea cu Domnul; este o „restabilire a sorții” care implică și convertirea inimii, iertare, prietenie regăsită cu Dumnezeu, conștiință milostivirii sale și posibilitate reînnoită de a-L lăuda (cf. Ier 29,12-14; 30,18-20; 33,6-11; Ez 39,25-29). E vorba de o experiență de bucurie care se revarsă, de zâmbete și strigăte de bucurie, așa de frumoasă încât „pare că se visează”. Intervențiile divine au adesea forme neașteptate, care merg dincolo de ceea ce își poate imagina omul; iată atunci uimirea și bucuria care se exprimă în laudă: „Lucruri mari a făcut Domnul”. Este ceea ce spun națiunile și este ceea ce proclamă Israelul:

„Atunci se spunea printre neamuri:
«Lucruri mari a făcut Domnul pentru ei».
Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi,
și suntem plini de bucurie” (v. 2b-3).

Dumnezeu face minunății în istoria oamenilor. Realizând mântuirea, se revelează tuturor ca Domn puternic și milostiv, refugiu pentru cel asuprit, care nu uită strigătul celor săraci (cf. Ps 9,10.13), care iubește dreptatea și dreptul și de iubirea căruia plin este pământul (cf. Ps 33,5). De aceea, în fața eliberării poporului lui Israel toate neamurile recunosc lucrurile mari și minunate pe care Domnul le face pentru poporul său și îl celebrează pe Domnul în realitatea lui de Mântuitor. Și Israelul face ecou la proclamația națiunilor și o preia repetând-o, dar ca protagonist, ca destinatar direct al acțiunii divine: „Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi”; „pentru noi”, sau și mai precis, „cu noi”, în ebraică ‘immanű, afirmând astfel acel raport privilegiat pe care Domnul îl întreține cu aleșii săi și care va avea în numele Immanuel, „Dumnezeu cu noi”, cu care este numit Isus, culmea sa și manifestarea sa deplină (cf. Mt 1,23).

Iubiți frați și surori, în rugăciunea noastră ar trebui să privim mai des la modul în care, în evenimentele din viața noastră, Domnul ne-a ocrotit, ne-a condus, ne-a ajutat și să-l lăudăm pentru ceea ce a făcut și face pentru noi. Trebuie să fim mai atenți la lucrurile bune pe care Domnul ni le dă. Suntem mereu atenți la probleme, la dificultăți și aproape că nu vrem să percepem că există lucruri frumoase care vin de la Domnul. Această atenție, care devine recunoștință, este foarte importantă pentru noi și ne creează o amintire a binelui care ne ajută și în orele întunecate. Dumnezeu face lucruri mari și cel care experimentează asta – atent la bunătatea Domnului cu atenția inimii – este plin de bucurie. Pe această notă de sărbătoare se încheie prima parte a Psalmului. A fi mântuiți și a se întoarce în patrie din exil este ca o întoarcere la viață: eliberarea deschide la zâmbet, dar în același timp la așteptarea unei împliniri care încă trebuie dorită și cerută. Aceasta este a doua parte a Psalmului nostru care sună așa:

„Restabilește, Doamne, soarta noastră,
ca pâraiele din Negheb.
Cei ce seamănă cu lacrimi
vor secera cu bucurie.
Plecând, mergeau și plângeau,
aruncând în pământ sămânța;
venind, se întorceau cu veselie,
adunându-și snopii” (v. 4-6).

Dacă la începutul rugăciunii sale Psalmistul celebra bucuria unei sorți de acum restabilite de către Domnul, acum în schimb o cere ca pe ceva care încă trebuie realizat. Dacă se aplică acest Psalm la întoarcerea din exil, această aparentă contradicție s-ar explica prin experiența istorică, avută de Israel, a unei întoarceri în patrie dificile, numai parțiale, care îl induce pe cel care se roagă să solicite o ulterioară intervenție divină pentru a duce la plinătate restaurarea poporului.

Însă Psalmul merge dincolo de faptul pur istoric pentru a se deschide la dimensiuni mai ample, de tip teologic. Experiența mângâietoare a eliberării din Babilon este oricum încă neîmplinită, „deja” întâmplată, dar „încă nu” marcată de plinătatea definitivă. Astfel, în timp ce în bucurie celebrează mântuirea primită, rugăciunea se deschide la așteptarea realizării depline. Pentru aceasta Psalmul folosește imagini deosebite care, cu complexitatea lor, trimit la realitatea misterioasă a răscumpărării, în care se împletesc darul primit și care încă trebuie așteptat, viața și moartea, bucuria visătoare și lacrimile dureroase. Prima imagine face referință la pâraiele uscate din deșertul Negheb, care cu ploile se umplu cu apă năvalnică ce redă viață terenului uscat și-l face să reînflorească. Așadar cererea Psalmistului este ca restabilirea sorții poporului și întoarcerea din exil să fie ca acea apă, năvalnică și de neoprit, și capabilă să transforme deșertul într-o imensă pajiște cu iarbă verde și cu flori.

A doua imagine se mută de la colinele uscate și stâncoase al Neghebului la câmpiile pe care agricultorii le cultivă pentru a scoate hrană din ele. Pentru a vorbi despre mântuire se amintește aici de experiența care în fiecare an se reînnoiește în lumea agricolă: momentul dificil și obositor al semănatului și apoi bucuria care se revarsă datorită recoltei. Un semănat care este însoțit de lacrimi, pentru că se aruncă ceea ce ar putea să mai devină pâine, expunându-se la o așteptare plină de incertitudini: agricultorul lucrează, pregătește terenul, aruncă sămânța, dar, așa cum ilustrează bine parabola semănătorului, nu știe unde va cădea această sămânță, dacă păsările o vor mânca, dacă va încolți, dacă va avea rădăcini, dacă va deveni spic (cf. Mt 13,3-9; Mc 4,2-9; Lc 8,4-8). A arunca sămânța este un gest de încredere și de speranță; este necesară activitatea omului, dar apoi trebuie să se intre într-o așteptare neputincioasă, știind bine că mulți factori vor fi determinanți pentru rezultatul bun al recoltei și că riscul unui eșec este mereu la pândă. Și totuși, an după an, agricultorul repetă gestul său și aruncă sămânța. Și atunci când aceasta devine spic și ogoarele se umplu de holde, iată bucuria celui care este în fața unei minuni extraordinare. Isus cunoștea bine această experiență și vorbea despre ea cu ai săi: „Spunea: «Așa este împărăția lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânța în pământ și, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua, sămânța răsare și crește, nici el nu știe cum»” (Mc 4,26-27). Este misterul ascuns al vieții, sunt minunatele „lucruri mari” ale mântuirii pe care Domnul le face în istoria oamenilor și al căror secret oamenii nu-l știu. Intervenția divină, atunci când se manifestă în plinătate, arată o dimensiune care se revarsă, asemenea pâraielor din Negheb și asemenea grâului pe ogoare, evocator acesta din urmă și a unei disproporții tipice a lucrurilor lui Dumnezeu: disproporție între truda semănatului și bucuria imensă a recoltării, între neliniștea așteptării și viziunea înseninătoare a hambarelor pline, între micile semințe aruncate în pământ și marile cantități de snopi auriți de soare. La seceriș totul este transformat, plânsul s-a terminat, a lăsat locul strigătelor de bucurie exultantă.

La toate acestea face referință Psalmistul pentru a vorbi despre mântuire, despre eliberare, despre restabilirea sorții, despre întoarcerea din exil. Deportarea în Babilon, ca orice altă situație de suferință și de criză, cu întunericul său dureros format din îndoieli și din aparenta îndepărtare a lui Dumnezeu, în realitate, spune Psalmul nostru, este ca un semănat. În Misterul lui Cristos, la lumina Noului Testament, mesajul devine și mai explicit și clar: credinciosul care trece prin acel întuneric este ca bobul de grâu căzut în pământ care moare, dar pentru a da mult rod (cf. In 12,24); sau, preluând o altă imagine îndrăgită de Isus, este ca femeie care suferă în durerile nașterii pentru a putea ajunge la bucuria că a dat naștere unei vieți noi (cf. In 16,21).

Iubiți frați și surori, acest Psalm ne învață că, în rugăciunea noastră, trebuie să rămânem mereu deschiși la speranță și tari în credința în Dumnezeu. Istoria noastră, chiar dacă este marcată adesea de durere, de incertitudini, de momente de criză, este o istorie de mântuire și de „restabilire a sorților”. În Isus, orice exil al nostru se termină și orice lacrimă este ștearsă, în misterul Crucii sale, al morții transformate în viață, ca bobul de grâu care se frânge în pământ și devine spic. Și pentru noi această descoperire a lui Isus Cristos este marea bucurie a „da”-ului lui Dumnezeu, a restabilirii sorții noastre. Dar așa cum cei care – întorși din Babilon plini de bucurie – au găsit o țară sărăcită, devastată, ca și dificultatea semănatului și au suferit plângând neștiind realmente dacă la sfârșit va fi recoltă, tot așa și noi, după marea descoperire a lui Isus Cristos – viața noastră, adevărul, drumul – intrând în terenul fertil al credinței, în „pământul credinței”, găsim adesea și o viață întunecată, dură, dificilă, un semănat cu lacrimi, dar siguri că lumina lui Cristos ne dăruiește, la sfârșit, realmente, marea recoltă. Și trebuie să învățăm asta și în nopțile întunecate; să nu uităm că lumina există, că Dumnezeu este deja în mijlocul vieții noastre și că putem semăna cu mare încredere că „da”-ul lui Dumnezeu este mai puternic decât noi toți. Este important să nu pierdem această amintire a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, această bucurie profundă că Dumnezeu a intrat în viața noastră, eliberându-ne: este recunoștința datorită descoperii lui Isus Cristos, care a venit la noi. Și această recunoștință se transformă în speranță, este stea a speranței care ne dă încrederea, este lumina, pentru că tocmai durerile semănatului sunt începutul vieții noi, al bucuriei mari și definitive a lui Dumnezeu.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.05.2011
Publicarea pe acest sit: 14.10.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns