Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Escatologia: așteptarea parusiei
miercuri, 12 noiembrie 2008

Iubiți frați și surori,

Tema învierii, asupra căreia ne-am oprit săptămâna trecută, deschide o nouă perspectivă, aceea a așteptării întoarcerii Domnului, și de aceea ne face să reflectăm asupra raportului dintre timpul prezent, timpul Bisericii și al împărăției lui Cristos, și viitorul (eschaton) care ne așteaptă, atunci când Cristos va încredința Tatălui împărăția (cf. 1Cor 15,24). Orice discurs creștin despre lucrurile de pe urmă, numit escatologie, pornește mereu de la evenimentul învierii: în acest eveniment lucrurile de pe urmă au început deja și, într-un anumit sens, sunt deja prezente.

Probabil că în anul 52 sfântul Paul a scris prima dintre scrisorile sale, prima Scrisoare către Tesaloniceni, unde vorbește despre această întoarcere a lui Isus, numită parusia, venire, prezență nouă și definitivă și evidentă (cf. 4,13-18). Tesalonicenilor, care au îndoielile lor și problemele lor, apostolul le-a scris astfel: „Căci dacă noi credem că Isus a murit și a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiți împreună cu el” (4,14). Și continuă: „Cei morți în Cristos vor învia mai întâi, apoi noi, cei vii, care vom fi rămas atunci, și vom fi răpiți împreună cu ei în nori ca să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh și astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna” (4,16-17). Paul descrie parusia lui Cristos cu accente deosebit de vii și cu imagini simbolice, care însă transmit un mesaj simplu și profund: la sfârșit vom fi mereu cu Domnul. Dincolo de imagini, acesta este mesajul esențial: viitorul nostru este „să fim cu Domnul”; ca și credincioși, în viața noastră noi suntem deja cu Domnul; viitorul nostru, viața veșnică, a început deja.

În a doua Scrisoare către Tesaloniceni Paul schimbă perspectiva; vorbește despre evenimente negative, care vor trebui să preceadă evenimentul final și conclusiv. Nu trebuie să ne lăsăm înșelați – spune el – ca și cum ziua Domnului ar fi într-adevăr iminentă, conform unui calcul cronologic: „Referitor la venirea Domnului nostru Isus Cristos și la adunarea noastră împreună cu el, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați tulburați cu mintea sau înspăimântați nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ce pare a fi de la noi, cum că ziua Domnului ar fi aproape. Nimeni să nu vă amăgească în nici un fel!” (2,1-3). Continuarea acestui text anunță că înainte de venirea Domnului va fi apostazia și va trebui să fie revelat un „om al nelegiuirii” neidentificat mai bine, „fiul pierzării” (2,3), pe care tradiția îl va numi apoi Anticrist. Însă intenția acestei scrisori a sfântului Paul este înainte de toate practică; el scrie: „Căci și când eram la voi, v-am poruncit acestea: dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce. Auzim însă că unii dintre voi umblă în neorânduială, nelucrând nimic, ci amestecându-se peste tot. Unora ca aceștia le poruncim și-i sfătuim în Domnul Isus Cristos să-și mănânce pâinea proprie, muncind în liniște” (3,10-12). Cu alte cuvinte, așteptarea parusiei lui Isus nu scutește de la angajarea în această lume, ci dimpotrivă creează responsabilitate în fața judecătorului divin cu privire la acțiunea noastră în această lume. Tocmai așa crește responsabilitatea noastră de a munci în și pentru această lume. Vom vedea același lucru duminica următoare în evanghelia talanților, unde Domnul ne spune că a încredințat tuturor talanți și judecătorul va cere cont de ei spunând: Ați adus rod? Deci așteptarea întoarcerii implică responsabilitate pentru această lume.

Același lucru și aceeași legătură între parusia – întoarcerea judecătorului/mântuitorului – și angajarea noastră în viața noastră apare într-un alt context, și cu aspecte noi în Scrisoarea către Filipeni. Paul este în închisoare și așteaptă sentința care poate să fie de condamnare la moarte. În această situație se gândește la viitoarea sa existență cu Domnul, dar se gândește și la comunitatea din Filipi care are nevoie de propriul părinte, de Paul, și scrie: „Căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câștig. Dar dacă a trăi în trup îmi este de folos pentru lucrare, nu știu ce să aleg. Sunt constrâns de acestea două: am dorința să mă despart de viața această și să fiu cu Cristos, și aceasta ar fi cu mult mai bine. Însă este mai de folos pentru voi să rămân în trup și, convins de aceasta, știu că voi rămâne și voi trăi cu voi toți spre creșterea și bucuria credinței voastre, ca, prin revenirea mea la voi, să prisosească lauda voastră în Cristos Isus prin mine” (1,21-26). Lui Paul nu-i este frică de moarte, dimpotrivă: ea indică de fapt faptul de a fi total cu Cristos. Însă Paul este părtaș și de sentimentele lui Cristos, care nu a trăit pentru sine, ci pentru noi. A trăi pentru alții devine programul vieții sale și de aceea demonstrează disponibilitatea sa perfectă față de voința lui Dumnezeu, față de ceea ce va decide Dumnezeu. Mai ales este disponibil, și în viitor, să trăiască pe acest pământ pentru alții, să trăiască pentru Cristos, să trăiască pentru prezența sa vie și astfel pentru reînnoirea lumii. Vedem că faptul de a fi cu Cristos creează pentru el o mare libertate interioară: libertate în fața amenințării morții, dar și libertate în fața tuturor activităților și suferințelor vieții. Este pur și simplu disponibil pentru Dumnezeu și realmente liber.

Și să trecem acum, după ce am examinat diferitele aspecte ale așteptării parusiei lui Cristos, să ne întrebăm: Care sunt atitudinile fundamentale ale creștinului cu privire la lucrurile de pe urmă: moartea, sfârșitul lumii? Prima atitudine este certitudinea că Isus a înviat, este cu Tatăl, și tocmai așa este cu noi, pentru totdeauna. Și nimeni nu este mai puternic decât Cristos, pentru că el este cu Tatăl, este cu noi. De aceea suntem siguri, eliberați de frică. Acesta era un efect esențial al predicării creștine. Frica de spirite, de divinități era răspândită în toată lumea antică. Și astăzi misionarii, împreună cu multe elemente bune din religiile naturale, găsesc frica de spirite, de puterile nefaste care ne amenință. Cristos trăiește, a învins moartea și a învins toate aceste puteri. În această certitudine, în această libertate, în această bucurie trăim. Acesta este primul aspect al trăirii noastre cu privire la viitor.

În al doilea rând, certitudinea că Cristos este cu mine. Și de vreme ce în Cristos lumea viitoare a început deja, acest lucru dă și certitudinea speranței. Viitorul nu este un întuneric în care nimeni nu se orientează. Nu e așa. Fără Cristos, și astăzi pentru lume viitorul este întuneric, există atâta frică de viitor. Creștinul știe că lumina lui Cristos este mai puternică și de aceea trăiește într-o speranță care nu e vagă, într-o speranță care dă certitudine și dă curaj pentru a înfrunta viitorul.

În sfârșit, a treia atitudine. Judecătorul care se întoarce – este în același timp judecător și mântuitor – ne-a lăsat angajarea de a trăi în această lume conform cu modul său de a trăi. Ne-a încredințat talanții săi. De aceea, a treia atitudine a noastră este: responsabilitate față de lume, față de frați în fața lui Cristos, și în același timp și certitudine a milostivirii sale. Ambele lucruri sunt importante. Nu trăim ca și cum binele și răul ar fi egale, pentru că Dumnezeu poate să fie numai milostiv. Asta ar fi o înșelare. În realitate, trăim într-o mare responsabilitate. Avem talanții, am primit sarcina de a munci pentru ca această lume să se deschidă la Cristos, să fie reînnoită. Dar chiar muncind și știind în responsabilitatea noastră că Dumnezeu este judecător adevărat, suntem și siguri că acest judecător este bun, cunoaștem chipul său, chipul lui Cristos înviat, al lui Cristos răstignit pentru noi. De aceea putem să fim siguri de bunătatea sa și să mergem înainte cu mare curaj.

Un alt fapt din învățătura paulină cu privire la escatologie este acela al universalității chemării la credință, care unește iudeii și neamurile, adică păgânii, ca semn și anticipare a realității viitoare, motiv pentru care putem spune că noi deja stăm în ceruri cu Isus Cristos, dar pentru a arăta în secolele viitoare bogăția harului (cf. Ef 2,6 și urm.): acel după devine un înainte pentru a face evidentă starea de realizare incipientă în care trăim. Acest lucru face tolerabile suferințele din momentul prezent, care oricum nu pot fi comparate cu gloria viitoare (cf. Rom 8,18). Se merge în credință și nu în viziune, și chiar dacă ar fi de preferat să mergem, să ieșim din trup și să locuim la Domnul, ceea ce contează în definitiv, locuind în trup sau ieșind din el, este ca să-i fim plăcuți lui (cf. 2Cor 5,7-9).

În sfârșit, un ultim punct care poate că apare un pic dificil pentru noi. Sfântul Paul la sfârșitul primei Scrisori către Corinteni repetă și pune și pe buzele corintenilor o rugăciune care a apărut în primele comunități creștine din aria palestiniană: Marana, tha!, care literalmente înseamnă „Domnul nostru, vino!” (16,22). Era rugăciunea primilor creștini și chiar ultima carte din Noul Testament, Apocalipsul, se încheie cu această rugăciune: „Vino. Doamne!”. Putem să ne rugăm și noi așa? Mi se pare că pentru noi astăzi, în viața noastră, în lumea noastră, este greu să ne rugăm cu sinceritate pentru ca să piară lumea aceasta, pentru ca să vină noul Ierusalim, pentru ca să vină judecata finală și judecătorul Cristos. Cred că dacă în mod sincer nu îndrăznim să ne rugăm așa din mai multe motive, totuși într-un mod just și corect putem spune și noi, cu primii creștini: „Vino, Doamne Isuse!”. Desigur, nu vrem ca să vină acum sfârșitul lumii. Dar, pe de altă parte, vrem totuși să se termine această lume nedreaptă. Vrem și noi ca lumea să fie în mod fundamental schimbată, să înceapă civilizația iubirii, să vină o lume de dreptate, de pace, fără violență, fără foamete. Toate acestea le vrem: și cum s-ar putea întâmpla fără prezența lui Cristos? Fără prezența lui Cristos nu va veni niciodată o lume realmente dreaptă și reînnoită. Și chiar dacă într-un alt mod, complet și în profunzime, putem și trebuie să spunem și noi, cu mare urgență și în circumstanțele timpului nostru: Vino, Doamne! Vino în modul tău, în modurile pe care le cunoști tu. Vino acolo unde există nedreptate și violență. Vino în lagărele de refugiați, în Darfur, în Nord Kivu, în atâtea părți ale lumii. Vino acolo unde domină drogurile. Vino și printre acei bogați care te-au uitat, care trăiesc numai pentru ei înșiși. Vino acolo unde tu nu ești cunoscut. Vino în modul tău și reînnoiește lumea de astăzi. Vino și în inimile noastre, vino și reînnoiește viața noastră, vino în inima noastră pentru ca noi înșine să putem deveni lumină a lui Dumnezeu, prezență a ta. În acest sens ne rugăm împreună cu sfântul Paul: Marana, tha! „Vino, Doamne Isuse”, și ne rugăm pentru ca Isus Cristos să fie realmente prezent astăzi în lumea noastră și s-o reînnoiască.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.11.2008
Publicarea pe acest sit: 12.11.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns