Audienţa generală de miercuri

După vizita în România
miercuri, 12 mai 1999

1. Gândul meu se înto­arce mereu cu vie emoție spre vizita pe care Dum­nezeu mi-a dat ocazia să o efec­tuez zilele tre­cute în România. A fost vorba despre un eve­ni­ment cu dimen­si­une isto­rică, fiind prima mea călă­torie într-o țară unde creș­ti­nii sunt în majo­­ri­tate orto­docși. Îi mul­țu­mesc lui Dum­nezeu, a cărui pro­vi­dență a dispus ca ace­astă vizită să se petre­acă în apro­pierea anului 2000, ofer­indu-le cato­li­cilor și fra­ților orto­docși ocazia de a împlini lao­laltă un gest deo­sebit de sem­ni­fi­cativ pe drumul depline uni­tăți, în spi­ritul pro­priu marelui jubileu care este apro­ape. Doresc să-mi exprim din nou recu­noș­tința către toți cei care au făcut posibil acest pele­rinaj apos­tolic.

Îi mul­țu­mesc pentru plă­cuta invi­tație pre­­șe­din­telui Româ­niei, domnul Emil Cons­tan­ti­nescu, a cărui ama­bi­li­tate am apre­ciat-o. Îi mul­țu­mesc cu căl­dură fră­țească Pre­a­fe­ri­cirii sale Teoc­tist, patri­arhul Bise­ricii Orto­doxe Române și Sfân­tului Sinod: cor­dia­li­tatea vie cu care m-au primit, afec­ți­unea sin­ceră care stră­bătea din cuvin­tele și de pe chipul fie­că­ruia au lăsat o urmă de neș­ters în inima mea. Le mul­țu­mesc de ase­menea epis­co­pilor greco-cato­lici și romano-cato­lici, cu care am putut con­firma exis­tența unor legă­turi pro­funde, de comu­ni­une, în iubirea față de Cristos. În sfârșit, le mul­țu­mesc auto­ri­­tă­ților, orga­ni­za­to­rilor și tuturor celor ce au con­tri­buit ca totul să se des­făș­oare în cele mai bune con­di­ții.

2. Gân­dindu-mă la situația poli­tică exis­tentă până nu cu mulți ani în urmă, cum să nu văd în acest eve­ni­ment un semn eloc­vent al lucrării lui Dum­nezeu în istorie? A pre­vedea o vizită a papei ar fi fost atunci cu totul de negândit, dar Domnul, care călău­zește pașii oame­nilor, a făcut posibil ceea ce din punct de vedere uman părea ire­a­li­zabil.

Cu acest pele­rinaj am dorit să aduc un omagiu popo­rului român și rădă­ci­nilor sale creș­tine, cobo­rând, con­form tra­di­ției, din lucrarea evan­ghe­li­za­to­are a apos­to­lului Andrei, fra­tele lui Simon Petru. Lumea a înțeles acest lucru și a venit în număr mare de-a lungul stră­zilor și în timpul cele­bră­rilor. În decursul seco­lelor, seva rădă­ci­nilor creș­tine a ali­mentat o nese­cată venă de sfin­țenie, prin nume­roși mar­tiri și măr­tu­ri­si­tori ai cre­dinței. Ace­astă moș­te­nire spi­ri­tuală a fost pre­luată în secolul nostru de atâția epis­copi, preoți, călu­gări și călu­gă­rițe și laici care l-au măr­tu­risit pe Cristos în timpul înde­lun­gatei și grelei do­mi­na­ții comu­niste, înfrun­tând cur­ajos tor­tura, închi­­so­area și uneori chiar și moartea.

A res­pira cu „cei doi plă­mâni”

3. Cu câtă emoție am poposit lângă mor­min­tele car­di­na­lului Iuliu Hossu și epis­co­pului Vasile Aftenie, vic­time ale pri­goanei în timpul regi­mului dic­ta­to­rial! Onoare ție, Bise­rică a lui Dum­nezeu, care ești în România! Ai suferit mult pentru adevăr, iar ade­vărul te-a făcut liberă.

Expe­riența mar­ti­riului i-a adunat lao­laltă pe creș­­ti­nii de dife­rite con­fe­si­uni pre­zenți în România. Este unică măr­turia pe care orto­docși, cato­lici și pro­tes­tanți i-au adus-o lui Cristos prin jertfa pro­priei vieți. Din ero­ismul acestor mar­tiri izvo­răște încu­ra­jarea de a trăi în con­cordie și în spirit de reîm­pă­care pentru a depăși diver­gen­țele care mai există încă.

Ace­astă călă­torie mi-a oferit posi­bi­li­tatea de a vedea ce bogăție este a res­pira în cali­tate de creș­tini cu ambii „plă­mâni”, ai tra­di­ției orien­tale și ai celei occi­den­tale. Mi-am dat seama de ace­asta văzând so­lem­nele și suges­ti­vele cele­brări litur­gice: într-adevăr, am avut bucuria de a pre­zida Litur­ghia euha­ris­tică în rit greco-catolic; am asistat la divina Litur­ghie pre­zi­dată pentru frații orto­docși de patriarh în ritul bizantin român, și am putut să mă rog împreună cu ei; în sfârșit, am cele­brat Litur­ghia în rit roman cu cre­din­cioșii Bise­ricii Latine.

În timpul pri­mului dintre aceste momente, de solemnă și intensă rugă­ci­une, am adus un omagiu Bise­ricii Greco-Cato­lice, greu încer­cată în anii pri­goanei, amin­tind că în anul 2000 se vor împlini trei secole de la unirea cu Roma. Simbol al eroicei rezis­­tențe a acestei Bise­rici este vene­ratul car­dinal Ale­xandru Todea, căruia regimul i-a impus 16 ani de tem­niță și 27 ani de domi­ciliu obli­ga­toriu. În ciuda vâr­stei înain­tate și a bolii, a reușit să vină la Bucur­ești: a-l putea îmbră­țișa a fost una dintre bucu­riile cele mai mari ale acestui pele­rinaj.

4. Deo­sebit de aștep­tată și de sem­ni­fi­ca­tivă a fost întâl­nirea cu patri­a­rhul Teoc­tist și cu Sfântul Sinod al BOR. Sâm­bătă după-amiază am fost primit de ei în clă­direa patri­a­rhiei, cu mare cor­dia­li­tate, și am putut redes­co­peri în per­so­ana Pre­a­fe­ri­cirii sale și ale altor membri ai Sfân­tului Sinod înțe­le­gere fra­ternă și sin­cera dorință a deplinei comu­ni­uni după voința Dom­nului. Cu acea ocazie am dorit să asigur Bise­rica Orto­doxă Română – anga­jată într-o impor­­tantă lucrare de reîn­noire – de afec­ți­unea și cola­bo­rarea Bise­ricii Cato­lice. Iubirea fra­ternă este sufletul dia­lo­gului și ace­asta este calea pentru a depăși obs­ta­co­lele și difi­cul­tă­țile care stă­ruie pentru a atinge deplina uni­tate dintre creș­tini. Dum­nezeu a înfăp­tuit deja lucruri minu­nate în acest iti­nerar de recon­ci­liere: tre­buie con­ti­nuat pe acest drum cu avânt încre­zător, pentru că Europa și lumea au nevoie mai mult ca ori­când de măr­turia vizi­bilă a fra­ter­ni­tă­ții celor ce cred în Cristos. În ace­astă lumină, simt nevoia să mul­țu­mesc încă o dată Bise­ricii Orto­doxe Române pentru că, invi­tându-mă, mi-a oferit posi­bi­li­tatea de a tra­duce în fapt aspecte impor­tante ale minis­te­rului petrin în per­spec­tiva indi­cată de mine în enci­clica Ut unum sint.

5. Efortul ecu­menic nu scade, ci mai degrabă întă­­rește misi­unea păs­to­rului Bise­ricii Cato­lice care îi apar­ține suc­ce­so­rului lui Petru. Mi-am împlinit ace­astă slu­jire mai ales întâl­nind Con­fe­rința Epis­co­pilor din România alcă­tuită din epis­copi de rit latin și de rit greco-catolic. Lor le-am adresat îndemnul de a vesti neo­bosit evan­ghelia, de a fi arti­zani ai comu­ni­u­nii, de a se îngriji de for­marea pre­o­ților și a nume­ro­șilor che­mați la viața con­sa­crată, precum și a lai­cilor. I-am încu­rajat să pro­mo­veze pas­to­rația tine­re­tului și a școlii, să lucreze pentru a apăra fa­milia, pentru a ocroti viața și a-i sluji pe cei săraci.

6. Nați­unea română s-a născut o dată cu evan­ghe­­li­zarea și în evan­ghelie va găsi lumina și puterea de a-și împlini vocația de a fi punct de con­fluență a păcii în Europa urmă­to­rului mileniu.

Anul 1989 a marcat, și pentru ace­astă iubită na­ți­une, un moment de coti­tură. O dată cu pră­bu­șirea dic­ta­turii, a început o nouă pri­mă­vară de liber­tate și astfel țara a devenit un șan­tier al demo­cra­ției, pe care tre­buie să o edi­fice cu răb­dare și ones­ti­tate. Recur­gând la izvo­a­rele sale cul­tu­rale și spi­ri­tuale auten­tice, România a moș­tenit cul­tură și valori atât de la civi­li­zația latină – cum atestă limba însăși – cât și de la cea bizan­tină. Istoria și poziția ei geo­gra­fică fac parte inte­grantă din noua Europă, care se cons­tru­iește treptat, după pră­bu­șirea Zidului Ber­li­nului. Bise­rica înțe­lege să slu­jească acest proces al dez­vol­­tării și al inte­grării demo­gra­fice cu spirit de efec­tivă cola­bo­rare.

7. Amin­tind că, după o răs­pân­dită tra­diție popu­lară, România este numită „Gră­dina Maicii Dom­nului”, aș dori să o rog pe sfânta Fecio­ară, în această lună care îi este dedi­cată, să înte­țească în sufletul creș­ti­nilor dorința deplinei uni­tăți, pentru ca împreună să fie fer­ment evan­ghelic.
O rog pe Maria ca iubitul popor român să crească în valo­rile spi­ri­tuale și morale, pe care se fun­da­men­tează orice socie­tate, pe dimen­si­unea omului și atentă față de binele comun. Ție, cere­ască mamă a spe­ranței, îți încre­dințez mai ales fami­liile și tinerii, care sunt vii­torul iubi­tului popor al Româ­niei.

(În limba română)

„Adresez un căl­duros salut supe­rio­rilor și stu­den­­ților Cole­giului Pon­ti­fical «Pio Romeno». Prea­iu­­bi­ților, sufletul îmi este copleșit de bucurie pentru întâl­ni­rile de neu­itat trăite la Bucur­ești. Să mul­țumim împreună Dom­nului pentru că, după ace­astă vizită, suntem cu ade­vărat mai uniți în cre­dință și în dra­goste reci­procă! Urez ca perio­ada de for­mare la Roma să vă pre­gă­tească pentru a des­fă­șura cu zel apos­tolic minis­terul vostru în mij­locul iubitei popu­la­ții din România.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 12.05.1999
Publicarea pe acest sit: 05.05.2009
Etichete: ,

Lasă un răspuns