Audienţa generală de miercuri

Sfânta Ecaterina de Genova
miercuri, 12 ianuarie 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre o altă sfântă care are numele de Ecaterina, după Ecaterina de Siena și Ecaterina de Bologna; vorbesc despre Ecaterina de Genova, cunoscută mai ales datorită viziunii sale despre purgator. Textul care-i descrie viața și gândirea a fost publicat în orașul din Liguria în anul 1551; el este împărțit în trei părți: Viața propriu-zisă, Demonstrație și declarație despre purgator – mai cunoscut ca Tratat – și Dialogul dintre suflet și trup1. Redactorul final a fost confesorul Ecaterinei, preotul Cattaneo Marabotto.

Ecaterina s-a născut la Genova, în anul 1447; ultima din cinci copii, a rămas orfană de tată, Giacomo Fieschi, atunci când era la vârstă fragedă. Mama, Francesca di Negro, a dat o valoroasă educație creștină, așa încât cea mai mare dintre cele două fiice a devenit călugăriță. La șaisprezece ani, Ecaterina a fost dată de soție lui Giuliano Adorno, un om care, după diferite experiențe comerciale și militare în Orientul Mijlociu, s-a întors la Genova pentru a se căsători. Viața matrimonială n-a fost ușoară, și datorită caracterului soțului, dedicat jocurilor de noroc. Ecaterina însăși a fost indusă inițial să ducă un tip de viață lumească, în care, însă, n-a reușit să găsească seninătate. După zece ani, în inima ei era un simț profund de gol și de amărăciune.

Convertirea a început la 20 martie 1473, grație unei experiențe singulare. Mergând la biserica „Sfântul Benedict” și în mănăstirea „Stăpâna Noastră a Harurilor”, pentru a se spovedi, și îngenunchind în fața preotului, „a primit – așa cum scrie ea însăși – o rană în inimă, de o iubire imensă față de Dumnezeu”, cu o viziune așa de clară a mizeriilor ei și a defectelor ei și, în același timp, a bunătății lui Dumnezeu, încât aproape că a leșinat. A fost atinsă în inimă de această cunoaștere de ea însăși, a vieții goale pe care o ducea și a bunătății lui Dumnezeu. Din această experiență s-a născut hotărârea care a orientat întreaga ei viață, exprimată în cuvintele: „Gata cu lumea, gata cu păcatele” (cf. Vita mirabile, 3rv). Atunci Ecaterina a fugit, lăsând Spovada neîncheiată. Întorcându-se acasă, a intrat în camera cea mai ascunsă și a plâns îndelung. În acel moment a fost instruită interior despre rugăciune și a avut conștiința iubirii imense a lui Dumnezeu față de ea păcătoasa, o experiență spirituală pe care nu reușea să o exprime în cuvinte (cf. Vita mirabile, 4r). Cu această ocazie i-a apărut Isus suferind, împovărat de cruce, așa cum este adesea reprezentat în iconografia sfintei. După câteva zile, s-a întors la preot pentru a termina în sfârșit o Spovadă bună. A început aici acea „viață de purificare” care, timp îndelungat, a făcut-o să simtă o durere constantă pentru păcatele comise și a făcut-o să-și impună pocăințe și sacrificii pentru a-i arăta lui Dumnezeu iubirea ei.

În acest drum, Ecaterina se apropia tot mai mult de Domnul, ajungând să intre în ceea ce este numită „viața de unire”, adică un raport de unire profundă cu Dumnezeu. În Viața este scris că sufletul ei era condus și învățat în interior numai de iubirea dulce a lui Dumnezeu, care-i dădea tot ceea ce avea nevoie. Ecaterina s-a abandonat așa de total în mâinile Domnului încât a trăit, circa douăzeci și cinci de ani – așa cum scrie ea – „fără mijlocirea vreunei creaturi, numai de Dumnezeu instruită și condusă” (Vita, 117r-118r), hrănită mai ales de rugăciunea constantă și de Sfânta Împărtășanie primită în fiecare zi, lucru neobișnuit în timpul ei. Abia mulți ani mai târziu Domnul i-a dat un preot care să aibă grijă de sufletul ei.

Ecaterina a fost mereu îndărătnică să destăinuiască și să manifeste experiența ei de comuniune mistică cu Dumnezeu, mai ales datorită umilinței profunde pe care o simțea în fața harurilor Domnului. Numai perspectiva de a da glorie Lui și de a putea folosi pentru drumul spiritual al altora a făcut-o să relateze ceea ce se întâmpla în ea, începând din momentul convertirii ei, care este experiența ei originară și fundamentală. Locul urcării sale pe vârfurile mistice a fost spitalul din Pammatone, cel mai mare complex spitalicesc genovez, unde ea a fost directoare și animatoare. Deci Ecaterina a trăit o existență total activă, în pofida acestei profunzimi a vieții sale interioare. La Pammatone s-a format în jurul ei un grup de adepți, discipoli și colaboratori, fascinați de viața ei de credință și de caritatea ei. Însuși soțul, Giuliano Adorno, a fost așa de cucerit încât a părăsit viața sa deșănțată, a devenit terțiar franciscan și s-a transferat în spital pentru a o ajuta pe soția sa. Angajarea Ecaterinei în îngrijirea bolnavilor s-a desfășurat până la sfârșitul drumului ei pământesc, la 15 septembrie 1510. De la convertire până la moarte n-au existat evenimente extraordinare, ci două elemente au caracterizat întreaga ei existență: pe de o parte experiența mistică, adică, unirea profundă cu Dumnezeu, simțită ca o unire nupțială, și, pe de altă parte, asistența dată bolnavilor, organizarea spitalului, slujirea aproapelui, în special a celor mai nevoiași și abandonați. Acești doi poli – Dumnezeu și aproapele – au umplut total viața ei, petrecută practic între zidurile spitalului.

Dragi prieteni, nu trebuie să uităm niciodată că cu cât îl iubim mai mult pe Dumnezeu și suntem statornici în rugăciune, cu atât vom reuși mai mult să-l iubim cu adevărat pe cel care este în jurul nostru, pe cel care este lângă noi, pentru că vom fi capabili să vedem în orice persoană fața Domnului, care iubește fără limite și deosebiri. Mistica nu creează distanță de celălalt, nu creează o viață abstractă, ci mai degrabă apropie de celălalt, pentru că începem să vedem și să acționăm cu ochii, cu inima lui Dumnezeu.

Gândirea Ecaterinei despre purgator, pentru care este deosebit de cunoscută, este condensată în ultimele două părți ale cărții citate la început: Tratatul despre purgator și Dialogul dintre suflet și trup. Este important de notat că Ecaterina, în experiența ei mistică, nu are niciodată revelații specifice despre purgator sau despre sufletele care se purifică acolo. Totuși, în scrierile inspirate ale sfintei noastre este un element central și modul de a-l descrie are caracteristici originale față de epoca ei. Prima trăsătură originală se referă la „locul” purificării sufletelor. În timpul ei era reprezentat îndeosebi cu recurgerea la imagini legate de spațiu: se imagina un anumit spațiu, unde ar fi purgatorul. În Ecaterina, în schimb, purgatorul nu este prezentat ca un element al peisajului din măruntaiele pământului: este un foc care nu este exterior, ci interior. Acesta este purgatorul, un foc interior. Sfânta vorbește despre drumul de purificare a sufletului spre comuniunea deplină cu Dumnezeu, pornind de la propria experiență de profundă durere pentru păcatele comise, în confruntare cu iubirea infinită a lui Dumnezeu (cf. Vita mirabile, 171v). Am auzit despre momentul convertirii, în care Ecaterina simte dintr-o dată bunătatea lui Dumnezeu, distanța infinită a propriei vieți de această bunătate și un foc arzător în interiorul ei. Și acesta este focul care purifică, este focul interior al purgatorului. Și aici este o trăsătură originală față de gândirea timpului. De fapt, nu se pornește de la lumea de dincolo pentru a relata chinurile purgatorului – așa cum era obiceiul în acel timp și poate că și astăzi – și apoi a arăta calea pentru purificare sau convertire, ci Sfânta noastră pornește de la propria experiență interioară a vieții sale în drum spre veșnicie. Sufletul – spune Ecaterina – se prezintă la Dumnezeu încă legat de dorințele și de pedeapsa care derivă din păcat, și acest lucru îi face imposibil să se bucure de vederea beatifică a lui Dumnezeu. Ecaterina afirmă că Dumnezeu este așa de curat și sfânt încât sufletul cu petele păcatului nu poate să stea în prezența maiestății divinie (cf. Vita mirabile, 177r). Și noi simțim cât suntem de distanți, cât suntem de plini de atâtea lucruri, așa încât nu-l putem vedea pe Dumnezeu. Sufletul este conștient de iubirea imensă și de dreptatea perfectă a lui Dumnezeu și, prin urmare, suferă că nu a răspuns în mod corect și perfect acestei iubiri, și tocmai iubirea însăși a lui Dumnezeu devine flacără, iubirea însăși îl purifică de crustele sale de păcat.

În Ecaterina se observă prezența izvoarelor teologice și mistice din care era normal să ia în epoca ei. În mod deosebit este o imagine tipică a lui Dionis Areopagitul, adică aceea a firului de aur care leagă inima umană cu însuși Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu l-a purificat pe om, el îl leagă cu un fir foarte subțire de aur, care este iubirea lui, și-l atrage la el cu o iubire așa de puternică, încât omul este „depășit și învins și total ieșit din sine”. Astfel inima omului este invadată de iubirea lui Dumnezeu, care devine singura călăuză, unicul motor al existenței sale (cf. Vita mirabile, 246rv). Această situație de ridicare spre Dumnezeu și de abandonare în voința lui, exprimată în imaginea firului, este folosită de Ecaterina pentru a exprima acțiunea luminii divine asupra sufletelor din purgator, lumină care le purifică și le ridică spre splendorile razelor strălucitoare ale lui Dumnezeu (cf. Vita mirabile, 179r).

Dragi prieteni, Sfinții, în experiența lor de unire cu Dumnezeu, ajung la o „cunoaștere” așa de profundă a misterelor divine, în care iubirea și cunoașterea se întrepătrund, încât sunt de ajutor chiar pentru teologi în activitatea lor de studiu, de intelligentia fidei, de intelligentia a misterelor credinței, de aprofundare reală a misterelor, de exemplu, despre ce anume este purgatorul.

Cu viața ei, sfânta Ecaterina ne învață că noi cu cât îl iubim mai mult pe Dumnezeu și intrăm în intimitate cu El în rugăciune, cu atât El se face mai cunoscut și aprinde inima noastră cu iubirea lui. Scriind despre purgator, Sfânta ne amintește un adevăr fundamental al credinței care devine pentru noi invitație de a ne ruga pentru răposați pentru ca să poată ajunge la vederea fericită a lui Dumnezeu în comuniunea sfinților (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1032). Apoi, slujirea umilă, fidelă și generoasă, pe care Sfânta a prestat-o întreaga sa viață în spitalul din Pammatone este un luminos exemplu de caritate pentru toți și o încurajare în special pentru femeile care dau o contribuția fundamentală societății și Bisericii cu lucrarea lor prețioasă, îmbogățită de sensibilitatea lor și de atenția față de cei mai săraci și cei mai nevoiași. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 12.01.2011
Publicarea pe acest sit: 13.01.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns