Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 18.
Speranțele lumii și speranța crucii
(cf. In 12,24-25)

miercuri, 12 aprilie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Duminica trecută am comemorat intrarea lui Isus în Ierusalim, printre aclamațiile de sărbătoare ale discipolilor și ale multei mulțimi. Acei oameni își puneau multe speranța în Isus: atâția așteptau de la El minuni și semne mari, manifestări de putere și chiar libertatea de sub dușmanii ocupatori. Cine dintre ei și-ar fi imaginat că după puțin timp Isus în schimb avea să fie umilit, condamnat și ucis pe cruce? Speranțele pământești ale acelor oameni s-au prăbușit în fața crucii. Dar noi credem că tocmai în Cel Răstignit speranța noastră este renăscută. Speranțele pământești se prăbușesc în fața crucii, dar renasc speranțele noi, acele speranțe care durează pentru totdeauna. Această speranță care se naște din cruce este o speranță diferită. Este o speranță diferită de cele care se prăbușesc, de cele ale lumii. Dar despre ce speranță este vorba, această speranță care se naște din cruce?

Ne poate ajuta să înțelegem asta ceea ce spune Isus chiar după ce a intrat în Ierusalim: „Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). Să în cercăm să ne gândim la un bob sau la o mică sămânță, care cade în pământ. Dacă rămâne închis în el însuși, nu se întâmplă nimic; în schimb dacă se rupe, se deschide, atunci dă viață unui spic, unui vlăstar, apoi unei plante și planta va da rod.

Isus a adus în lume o speranță nouă și a făcut asta în maniera seminței: s-a făcut mic, mic, mic, ca un bob de grâu; a lăsat gloria sa cerească pentru a veni între noi: a „căzut în pământ”. Dar încă nu era îndeajuns. Pentru a aduce rod Isus a trăit iubirea până la capăt, lăsându-se frânt de moarte așa cum o sămânță se lasă frântă sub pământ. Chiar acolo, în punctul extrem al înjosirii sale – care este și punctul cel mai înalt al iubirii – a răsărit speranța. Dacă vreunul dintre voi mă întreabă: „Cum se naște speranța?”. Din cruce. Privește crucea, privește-l pe Cristos Răstignit și de acolo îți va veni speranța care nu mai dispare, aceea care durează până în viața veșnică. Și această speranță a răsărit chiar prin forța iubirii: pentru că iubirea care „toate le speră, toate le suportă” (1Cor 13,7), iubirea care este viața lui Dumnezeu a reînnoit tot ceea ce dobândește. Astfel, la Paște, Isus a transformat, luându-l asupra sa, păcatul nostru în iertare. Dar auziți bine cum este transformarea pe care o face Paștele: Isus a transformat păcatul nostru în iertare, moartea noastră în înviere, frica noastră în încredere. Iată pentru ce acolo, pe cruce, s-a născut și se renaște mereu speranța noastră; iată pentru ce cu Isus orice întuneric al nostru poate să fie transformat în lumină, orice înfrângere în victorie, orice dezamăgire în speranță. Orice: da, orice. Speranța depășește totul, pentru că se naște din iubirea lui Isus care s-a făcut ca bobul de grâu în pământ și a murit pentru a da viață și din acea viață plină de iubire vine speranța.

Când alegem speranța lui Isus, puțin câte puțin descoperim că modul învingător de a trăi este cel al seminței, cel al iubirii umile. Nu există altă cale pentru a învinge răul și a da speranță lumii. Dar voi puteți să-mi spuneți: „Nu, este o logică perdantă!”. Ar părea așa, că este o logică perdantă, pentru că acela care iubește pierde putere. V-ați gândit la asta? Cine iubește pierde putere, cine dăruiește se deposedează de ceva și a iubi este un dar. În realitate logica seminței care moare, a iubirii umile, este calea lui Dumnezeu, și numai aceasta dă rod. Vedem asta și în noi: a poseda ne împinge mereu să voim altceva: am obținut un lucru pentru mine și imediat vreau un alt lucru mai mare, și așa mai departe, și nu sunt niciodată satisfăcut. Este o sete urâtă aceea! Cu cât ai mai mult cu atât vrei mai mult. Este urât. Cine este avid nu este niciodată sătul. Și Isus spune asta în mod clar: „Cine își iubește viața o va pierde” (In 12,25). Tu ești avid, cauți să ai atâtea lucruri dar… vei pierde totul, chiar și viața ta, adică: cine iubește ceea ce este al său și trăiește pentru interesele sale se umflă numai de sine și pierde. În schimb cine acceptă, este disponibil și slujește, trăiește după modul lui Dumnezeu: atunci este învingător, se mântuiește pe sine însuși și pe ceilalți; devine sămânță de speranță pentru lume. Dar este frumos a-i ajuta pe alții, a-i sluji pe alții… Poate că vom obosi! Dar viața este așa, dar inima se umple de bucurie și de speranță. Și aceasta este iubire și speranță împreună: a sluji și a da.

Desigur, această iubire adevărată trece prin cruce, prin jertfă, ca pentru Isus. Crucea este trecerea obligatorie, dar nu este ținta, este o trecere: ținta este gloria, așa cum ne arată Paștele. Și aici ne vine în ajutor o altă imagine foarte frumoasă pe care Isus a lăsat-o discipolilor în timpul Ultimei Cine. Spune el: „Femeia, când naște, este tristă pentru că i-a venit ceasul, dar, după ce a născut copilul, nu-și mai amintește de chin, de bucurie că a venit un om pe lume” (In 16,21). Iată: a dărui viața, nu a o poseda. Și asta e ceea ce fac mamele: dau o altă viață, suferă, dar apoi sunt bucuroase, fericite pentru că au dat o altă viață. Dă bucurie; iubirea aduce la lumină viața și dă chiar sens durerii. Iubirea este motorul care face să meargă înainte speranța noastră. Repet: iubirea este motorul care face să meargă înainte speranța noastră. Și fiecare dintre noi se poate întreba: „Iubesc? Am învățat să iubesc? Învăț în toate zilele să iubesc mai mult?”, pentru că iubirea este motorul care face să meargă înainte speranța noastră.

Iubiți frați și surori, în aceste zile, zile de iubire, să ne lăsăm învăluiți de misterul lui Isus care, ca bobul de grâu, murind ne dăruiește viața. El este sămânța speranței noastre. Să-l contemplăm pe Cel Răstignit, izvor de speranță. Puțin câte puțin vom înțelege că a spera cu Isus înseamnă a învăța să vedem deja de acum planta în sămânță, Paștele în cruce, viața în moarte. Dar eu aș vrea să vă dau o temă de făcut acasă. Tuturor ne va face bine să ne oprim în fața Crucifixului – voi toți aveți unul acasă – să-l privim și să-i spunem: „Cu Tine nimic nu este pierdut. Cu Tine pot să sper mereu. Tu ești speranța mea”. Să ne imaginăm acum Crucifixul și să-i spunem toți împreună de trei ori lui Isus Răstignit: „Tu ești speranța mea”. Toți: „Tu ești speranța mea”. Mai tare! „Tu ești speranța mea”. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 12.04.2017
Publicarea pe acest sit: 12.04.2017
Etichete: ,

Comments are closed