Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 36.
Așteptarea vigilentă
miercuri, 11 octombrie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi aș vrea să mă opresc asupra dimensiunii speranței care este așteptarea vigilentă. Tema vigilenței este unul dintre firele conducătoare ale Noului Testament. Isus le predică discipolilor săi: „Să fie coapsele voastre încinse și luminile aprinse, iar voi fiți asemenea oamenilor care-și așteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine și bate la ușă” (Lc 12,35-36). În acest timp care urmează după învierea lui Isus, în care se alternează încontinuu momente senine și altele neliniștitoare, creștinii nu se așază comod niciodată.

Evanghelia recomandă să fim ca niște servitori care nu merg niciodată să doarmă, până când stăpânul lor nu s-a întors. Această lume cere responsabilitatea noastră și noi ne-o asumăm în întregime și cu iubire. Isus vrea ca existența noastră să fie harnică, să nu coborâm niciodată garda, pentru a primi cu recunoștință și uimire fiecare nouă zi dăruită de Dumnezeu nouă. Fiecare dimineață este o pagină albă pe care creștinul începe s-o scrie cu faptele de bine. Noi am fost deja mântuiți de răscumpărarea lui Isus, însă acum așteptăm manifestarea deplină a stăpânirii sale: când în sfârșit Dumnezeu va fi totul în toți (cf. 1Cor 15,28). Nimic nu este mai sigur, în credința creștinilor, decât această „întâlnire”, această întâlnire cu Domnul, când El va veni. Și când această zi va veni, noi creștinii vrem să fim ca acei servitori care au petrecut noaptea cu coapsele încinse și luminile aprinse: trebuie să fim gata pentru mântuirea care vine, gata pentru întâlnire. V-ați gândit, voi, cum va fi acea întâlnire cu Isus, când El va veni? Dar, var fi o îmbrățișare, o bucurie enormă, o mare bucurie! Trebuie să trăim în așteptarea acestei întâlniri!

Creștinul nu este făcut pentru plictiseala; mai degrabă pentru răbdare. Știe că și în monotonia din anumite zile mereu egale este ascuns un mister de har. Există persoane care cu perseverența iubirii lor devin ca niște fântâni care irigă deșertul. Nimic nu se întâmplă în zadar și nicio situație în care un creștin este cufundat nu este complet refractară iubirii. Nicio noapte nu este așa de lungă încât să facă să se uite bucuria zorilor. Și cu cât este mai întunecată noaptea, cu atât mai aproape sunt zorile. Dacă rămânem uniți cu Isus, frigul momentelor dificile nu ne paralizează; și dacă și întreaga lume ar predica împotriva speranței, dacă ar spune că viitorul va aduce numai nori întunecoși, creștinul știe că în acel viitor însuși este întoarcerea lui Cristos. Când se va întâmpla asta, nimeni nu știe însă gândul că la sfârșitul istoriei noastre este Isus Milostiv este suficient pentru a avea încredere și a nu blestema viața. Totul va fi mântuit. Totul. Vom suferi, vor exista momente care provoacă furie și indignare, dar amintirea dulce și puternică a lui Cristos va alunga ispita de a crede că această viață este greșită.

După ce l-am cunoscut pe Isus, noi nu putem face altceva decât să scrutăm istoria cu încredere și speranță. Isus este ca o casă, iar noi suntem înăuntru, și de la ferestrele acestei case noi privim lumea. De aceea nu ne închidem în noi înșine, nu regretăm cu melancolie un trecut care se presupune aurit, ci privim mereu înainte, la un viitor care nu este numai lucrare a mâinilor noastre, ci care este înainte de toate o preocupare constantă a providenței lui Dumnezeu. Tot ceea ce este opac într-o zi va deveni lumină.

Și să ne gândim că Dumnezeu nu se dezminte pe sine însuși. Niciodată. Dumnezeu nu dezamăgește niciodată. Voința sa în privința noastră nu este nebuloasă, ci este un proiect de mântuire bine schițat: „Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,4). Motiv pentru care nu ne abandonăm scurgerii evenimentelor cu pesimism, ca și cum istoria ar fi un tren al cărui control s-a pierdut. Resemnarea nu este o virtute creștină. Așa cum nu este pentru creștini să ridice din umeri sau să-și plece capul în fața unui destin care ni se pare inevitabil.

Cel care aduce speranță lumii nu este niciodată o persoană resemnată. Isus ne recomandă să-l așteptăm fără a sta cu mâinile încrucișate: „Fericiți acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găsește veghind” (Lc 12,37). Nu există constructor de pace care până la urmă nu a compromis pacea sa personală, asumând problemele celorlalți. Persoana resemnat nu este un constructor de pace, ci este un leneș, unul care vrea să stea comod. În timp ce creștinul este constructor de pace atunci când riscă, atunci când are curajul de a risca pentru a duce binele, binele pe care Isus ni l-a dăruit, ni l-a dat ca pe o comoară.

În fiecare zi a vieții noastre să repetăm acea invocație pe care primii discipoli, în limba lor aramaică, o exprimau cu cuvintele Marana tha, și pe care o găsim în ultimul verset din Biblie: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20). Este refrenul oricărei existențe creștine: în lumea noastră nu avem nevoie de altceva decât de o mângâiere a lui Cristos. Ce har dacă, în rugăciune, în zilele dificile din această viață, auzim glasul său care răspunde și ne asigură: „Iată, eu vin curând” (Ap22,7)!

* * *

APELURI

Vinerea viitoare, 13 octombrie, se încheie centenarul ultimelor apariții mariane la Fátima. Cu privirea îndreptată spre Maica Domnului și Regina misiunilor, vă invit pe toți, în special în această lună octombrie, să vă rugați Sfântul Rozariu pentru intenția păcii în lume. Fie ca rugăciunea să miște sufletele mai împietrite pentru ca „să alunge din inima lor, din cuvintele lor și din gesturile lor violența și să construiască niște comunității nonviolente, care se îngrijesc de casa comună. Nimic nu este imposibil dacă ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. Toți pot să fie artizani de pace” (Mesaj pentru a L-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2017).

În aceeași zi, 13 octombrie, este Ziua Internațională pentru Reducerea Dezastrelor Naturale. Reînnoiesc apelul meu din inimă pentru salvgardarea creației printr-o ocrotire și îngrijire tot mai atentă față de mediu. De aceea, încurajez instituțiile și pe cei care au responsabilitate publică și socială să promoveze tot mai mult o cultură care să aibă ca obiectiv reducerea expunerii la riscuri și la calamități naturale. Acțiunile concrete, menite pentru studierea și apărarea casei comune, să poată reduce progresiv riscurile pentru populațiile mai vulnerabile.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 11.10.2017
Publicarea pe acest sit: 11.10.2017
Etichete: ,

Comments are closed