Audienţa generală de miercuri

Simon Canaaneul și Iuda Tadeu
miercuri, 11 octombrie 2006

Dragi frați și surori,

Astăzi luăm în considerație doi dintre cei doisprezece Apostoli: Simon Canaaneul și Iuda Tadeu (ce nu trebuie confundat cu Iuda Iscarioteanul). Îi privim împreună, nu doar pentru că în listele celor Doisprezece sunt mereu menționați unul lângă altul (cfr. Matei 10,4; Marcu 3,18; Luca 6,15; Fapte 1,13), ci și pentru că datele ce ne sunt furnizate despre ei nu sunt multe, în afară de faptul că lista cărților Noului Testament cuprinde o scrisoare atribuită lui Iuda Tadeu.

Simon primește un epitet care variază în cele patru liste: în timp ce Matei și Marcu în numesc „canaaneul”, Luca în schimb în numește „zelotul”. În realitate, cele două calificative sunt echivalente, pentru că semnifică același lucru: în limba ebraică, de fapt, verbul qana’ înseamnă „a fi gelos, pasionat, pătimaș”, și poate fi folosit fie cu referire la Dumnezeu, întrucât este gelos pe poporul ales de el (cfr Exod 20,5), fie despre oameni care sunt cuprinși de zel în slujirea Dumnezeului unic cu dăruire totală, asemenea lui Ilie (cfr. 1Regi 19,10). Este foarte posibil, deci, ca acest Simon, dacă nu a aparținut cu adevărat mișcării naționaliste a zeloților, să fi fost cel puțin caracterizat de un zel arzător pentru identitatea iudaică, adică pentru Dumnezeu, pentru poporul său și pentru Legea divină. Dacă lucrurile stau astfel, Simon se află la antipodul lui Matei, care dimpotrivă, fiind vameș, presta o activitate considerată pe deplin necurată. Semn evident că Isus îi cheamă pe ucenicii și colaboratorii săi din clase sociale și religioase foarte diferite, fără nici o excludere. Pe el îl interesează persoanele, nu categoriile sociale sau etichetele! Admirabil este faptul că în grupul ucenicilor săi, toți, deși diferiți, trăiau împreună, depășind dificultățile ce ar fi putut să existe: era Isus însuși, într-adevăr, motivul acestei coeziuni, cel în care toți se regăseau uniți. Acest fapt constituie în mod clar o lecție pentru noi, deseori înclinați să subliniem diferențele sau măcar opozițiile, uitând că în Isus Cristos ne este dată puterea pentru a concilia divergențele noastre. Menționăm totodată că grupul celor Doisprezece este prefigurarea Bisericii, în care trebuie să fie loc pentru toate carismele, popoarele, rasele, toate calitățile umane, care își găsesc puterea de a fi împreună și unitatea în comuniunea cu Isus.

Cât despre Iuda Tadeu, el este astfel numit de către tradiție, punând împreună două nume diferite: de fapt, în timp ce Matei și Marcu îl numesc pur și simplu „Tadeu” (Matei 10,3; Marcu 3,18), Luca îl numește „Iuda al lui Iacob” (Luca 6,16; Fapte 1,13). Supranumele Tadeu este de origine nesigură și este explicat fie ca provenind din aramaicul tadda’, care vrea să spună „piept” și deci ar însemna „cu suflet mare”, fie ca abreviere a unui nume grec precum „Teodor, Teodot”. Despre el se știu foarte puține lucruri. Doar Ioan menționează o cerere de-a sa adresată lui Isus la Cina cea de Taină. Tadeu îi spune Domnului: „Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă și nu lumii?”. Este o întrebare de mare actualitate, pe care și noi o adresăm Domnului: de ce Cel Înviat nu li s-a arătat în toată slava Sa dușmanilor Săi pentru a arăta că învingătorul este Dumnezeu? De ce s-a arătat doar ucenicilor Săi? Răspunsul lui Isus este misterios și profund. Domnul spune: „Dacă cineva mă iubește, va ține cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el” (Ioan 14,22-23). Aceasta înseamnă că Cel Înviat trebuie să fie văzut, perceput și cu inima, pentru ca Dumnezeu să poată să își facă locuință în noi. Domnul nu apare ca un lucru. El dorește să intre în viața noastră și de aceea manifestarea sa este o manifestare care implică și presupune inima deschisă. Doar așa îl vom vedea pe Cel Înviat.

Lui Iuda Tadeu i-a fost atribuită paternitatea uneia dintre Scrisorile Noului Testament care sunt numite „catolice”, întrucât sunt adresate nu doar unei anumite Biserici locale, ci unui cerc mult mai larg de destinatari. Ea, de fapt, este adresată „celor chemați, iubiți de Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Isus Cristos” (v. 1). Preocuparea centrală a acestei scrieri este de a-i pune în gardă pe creștini față de cei care folosesc ca pretext harul lui Dumnezeu pentru a scuza propria imoralitate și pentru a-i duce la rătăcire și pe alți frați cu învățături inacceptabile, introducând diviziuni în interiorul Bisericii „prin vedeniile lor” (v. 8), după cum caracterizează Iuda aceste doctrine și ideile aparte ale lor. El îi aseamănă chiar cu îngerii căzuți, și prin cuvinte dure spune că „au urmat calea lui Cain” (v. 11). Pe lângă aceasta, îi cataloghează fără rezerve drept „nori fără apă, purtați de vânturi de ici-colo, pomi fără rod la sfârșitul toamnei; morți de două ori, dezrădăcinați, valuri furioase ale mării care își spumegă nerușinarea, stele rătăcitoare cărora le este păstrată bezna întunericului pentru veșnicie” (vv. 12-13).

Astăzi poate nu mai suntem obișnuiți să folosim un limbaj atât de polemic, care ne spune totuși un lucru important. În mijlocul tuturor ispitelor care există, cu toate curentele vieții moderne, trebuie să păstrăm identitatea credinței noastre. Desigur, calea înțelegerii și a dialogului, pe care a pășit în mod fericit Conciliul Vatican II, trebuie urmată cu perseverență fermă. Dar această cale a dialogului, atât de necesară, nu trebuie să ne facă să uităm datoria de a reflecta și de a evidenția mereu cu o putere la fel de mare aspectele fundamentale și de neînlocuit ale identității noastre creștine. Pe de altă parte, trebuie să fim mereu conștienți că această identitate a noastră recere tărie, claritate și curaj în fața contradicțiilor lumii în care trăim. De aceea textul epistolar continuă astfel: „Dar voi, iubiților – ne vorbește nouă tuturor -, clădiți-vă pe credința voastră preasfântă, rugându-vă în Duhul Sfânt; păstrați-vă în iubirea lui Dumnezeu, așteptând îndurarea Domnului nostru Isus Cristos spre viața veșnică. Pe cei care sunt șovăitori, întăriți-i…” (vv. 20-22). Scrisoarea se încheie cu aceste cuvinte admirabile: „Celui care poate să vă ferească de la cădere și să vă prezinte înaintea gloriei sale neprihăniți și cu bucurie, unicului Dumnezeu, Mântuitorului nostru, prin Isus Cristos, Domnul nostru, glorie, mărire, tărie și putere, înaintea tuturor veacurilor și acum și în vecii vecilor! Amin” (vv. 24-25).

Vedem bine că autorul acestor rânduri trăiește pe deplin propria credință, căreia îi aparțin realități mari precum integritatea morală și bucuria, încrederea și în fine lauda, fiind în întregime motivat doar de bunătatea unicului nostru Dumnezeu și de milostivirea Domnului nostru Isus Cristos. De aceea, atât Simon Canaaneul cât și Iuda Tadeu, să ne ajute să redescoperim mereu și să trăim neobosit frumusețea credinței creștine, știind să o mărturisim cu tărie și totodată senini.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 11.10.2006
Publicarea pe acest sit: 11.10.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns