Audienţa generală de miercuri

18. Tatăl milostiv (cf. Lc 15,11-32)
miercuri, 11 mai 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi această audiență se desfășoară în două locuri: de vreme ce era pericol de ploaie, bolnavii sunt în aula „Paul al VI-lea” și în legătură cu noi prin ecranul mare; două locuri dar o singură audiență. Să-i salutăm pe bolnavii care sunt în aula „Paul al VI-lea”. Vrem să reflectăm astăzi asupra parabolei Tatălui milostiv. Ea vorbește despre un tată și despre cei doi fii ai săi și ne face cunoscută milostivirea infinită a lui Dumnezeu.

Pornim de la sfârșit, adică de la bucuria inimii Tatălui, care spune: „Să facem sărbătoare, pentru că acest fiu al meu era mort și s-a întors la viață, era pierdut și a fost găsit” (v. 23-24). Cu aceste cuvinte tatăl l-a întrerupt pe fiul mai mic în momentul în care mărturisea păcatul său: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău…” (v. 19). Dar această expresie este insuportabilă pentru inima tatălui, care în schimb se grăbește să-i redea fiului semnele demnității sale: haina frumoasă, inelul, sandalele. Isus nu descrie un tată ofensat și supărat, un tată care, de exemplu, îi spune fiului: „Mi-o vei plăti”: nu, tatăl îl îmbrățișează, îl așteaptă cu iubire. Dimpotrivă, singurul lucru pe care tatăl îl are la inimă este că acest fiu este în fața lui sănătos și teafăr și acest lucru îl face fericit și face sărbătoare. Primirea fiului care se întoarce este descrisă în mod emoționant: „Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și, alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat” (v. 20). Câtă duioșie; l-a văzut de departe: ce înseamnă asta? Că tatăl se suia pe terasă încontinuu pentru a privi drumul și a vedea dacă fiul se întorcea; acel fiu care a făcut de toate, însă tatăl îl aștepta. Ce lucru frumos duioșia tatălui! Milostivirea tatălui este îmbelșugată, necondiționată, și se manifestă încă înainte ca fiul să vorbească. Desigur, fiul știe că a greșit și recunoaște asta: „Am păcătuit… Ia-mă ca pe un zilier al tăi” (v. 19). Însă aceste cuvinte de dizolvă în fața iertării tatălui. Îmbrățișarea și sărutul tatălui său îl fac să înțeleagă că a fost considerat mereu fiu, în pofida a toate. Este importantă această învățătură a lui Isus: condiția noastră de fii ai lui Dumnezeu este rod al iubirii inimii Tatălui; nu depinde de meritele noastre sau de acțiunile noastre, deci nimeni nu poate să ne-o ia, nici măcar diavolul! Nimeni nu ne poate lua această demnitate.

Acest cuvânt al lui Isus ne încurajează să nu disperăm niciodată. Mă gândesc la mamele și la tații îngrijorați atunci când îi văd pe copii îndepărtându-se și mergând pe drumuri periculoase. Mă gândesc la parohii și cateheții care uneori se întreabă dacă munca lor a fost zadarnică. Dar mă gândesc și la cel care se află în închisoare și i se pare că viața sa s-a terminat; la cei care au făcut alegeri greșite și nu reușesc să privească la viitor; la toți cei cărora le este foame de milostivire și de iertare și cred că nu merită asta… În orice situație a vieții, nu trebuie să uit că nu voi înceta niciodată să fiu copil al lui Dumnezeu, să fiu copil al unui Tată care mă iubește și așteaptă întoarcerea mea. Și în situația cea mai urâtă a vieții, Dumnezeu mă așteaptă, Dumnezeu vrea să mă îmbrățișeze, Dumnezeu mă așteaptă.

În parabolă este un alt fiu, cel mai mare; și el are nevoie să descopere milostivirea tatălui. El a rămas mereu acasă, dar este așa de diferit de tatăl! Cuvintele sale nu au duioșie: „Iată, de atâția ani te slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta… Însă, când a venit acest fiu al tău” (v. 29-30). Vedem disprețul: nu spune niciodată „tată”, nu spune niciodată „frate”, se gândește numai la sine însuși, se laudă că a rămas mereu alături de tatăl și că l-a slujit; și totuși n-a trăit niciodată cu bucurie această apropiere. Și acum îl acuză pe tatăl că nu i-a dat niciodată un ied pentru a face sărbătoare. Sărmanul tată! Un fiu plecase și celălalt nu i-a fost niciodată cu adevărat aproape! Suferința tatălui este ca suferința lui Dumnezeu, suferința lui Isus când noi ne îndepărtăm sau pentru că mergem departe sau pentru că suntem aproape dar fără a fi aproape.

Fiul mai mare, și el are nevoie de milostivire. Cei drepți, cei care se cred drepți, au și ei nevoie de milostivire. Acest fiu ne reprezintă pe noi când ne întrebăm dacă merită să trudim atâta dacă apoi nu primim nimic în schimb. Isus ne amintește că în casa Tatălui nu se rămâne pentru a avea o compensare, ci pentru că avem demnitatea de fii coresponsabili. Nu e vorba de „a face schimb” cu Dumnezeu, ci de a sta în urmarea lui Isus care s-a dăruit pe sine însuși pe cruce fără măsură.

„Fiule, tu ești cu mine totdeauna și toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să sărbătorim și să ne bucurăm” (v. 31). Așa îi spune Tatăl fiului mai mare. Logica sa este aceea a milostivirii! Fiul mai mic credea că merită o pedeapsă din cauza propriilor păcate, fiul mai mare se aștepta la o răsplată pentru serviciile sale. Cei doi frați nu vorbesc între ei, trăiesc istorii diferite, dar raționează amândoi după o logică străină lui Isus: dacă faci bine primești un premiu, dacă faci rău ești pedepsit; și aceasta nu este logica lui Isus, nu este! Această logică este răsturnată de cuvintele tatălui: „trebuia să sărbătorim și să ne bucurăm pentru că acest frate al tău era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost găsit” (v. 31). Tatăl l-a recuperat pe fiul pierdut și acum poate să-l redea și fratelui său! Fără cel mic, și fiul mai mare încetează să fie un „frate”. Bucuria cea mai mare pentru tatăl este să vadă că fiii săi se recunosc frați.

Fiii pot să decidă dacă să se unească la bucuria tatălui sau să refuze. Trebuie să se întrebe cu privire la propriile dorințe și la viziunea pe care o au despre viață. Parabola se termină lăsând finalul suspendat: nu știm ce a decis să facă fiul mai mare. Și acesta este un stimulent pentru noi. Această Evanghelie ne învață că toți avem nevoie să intrăm în casa Tatălui și să participăm la bucuria sa, la sărbătoarea sa a milostivirii și a fraternității. Frați și surori, să deschidem inima noastră, pentru a fi „milostivi precum Tatăl”!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.05.2016
Publicarea pe acest sit: 11.05.2016
Etichete: , ,

Comments are closed